Rafa (Pt I)

– Îmi zici dacă îmi faci progamare, sa știu cum fac că am de recuperat și niște lecții..ăăă să știu cum să-mi gestionez timpul. Soarele care apunea prea greu pentru creanga zării aruncă straluciri prin parul ei ca o miere, iar ochii ușor melancolici, ascund negura și taina nopții ce avea să vină. Buzele uscate strigau. Mai avem apa?

– Voiam să-ți spun sa iei tu de la magazin un bidon, am pus la fier ce mai ramasese. Se uită din nou la prunca ei și șoptește tremurat. Ești bine? Adică, cum să zic, sufleteste. Uită să ia fierul de pe pliul rochiei, lăsînd o urma de arsura pe ea. La naiba! E a doua oara!

-Uhm, da, e okay totul. De ce? Dacă zice ca a auzit ca vorbeam singura în camera…ah, si-mi plăcea rochia aia.

Mama e cuprinsă de un atac compulsiv de panica care îi da fetei resortul sa gliseze printre masa de calcat și canapea, pentru a ajunge la ușa de la intrare.<

-Am ieșit, mă duc sa iau apa! Cerul ma iubește. Nici măcar nu am instrumentele intelectuale pentru a-mi motiva un afect sau starea asta perpetuă. Ca atunci cînd ai ramas fara cafea. Am un fond sufletesc straniu tare, conglomerate de devieri antagonice, tristeti, emoții, pulsiuni extravagante pe care n-am cum sa le explic. Mi se pare inefabilă judecata asta a mea. Cum să structurez, sa definesc? Poate ca de aia n-am prieteni.

image

În timp ce cugeta la structura ei sufletească, încojurata de o aura metafizica pîlpaitoare, se împiedică de bordura strazii, scapandu-si papucul din picior și aterizand icarian pe betonul agresiv. Extraordinar! Dar extraordinar, bai Rafa! Ce umilitor! Imi vine sa plang, cum sa plâng? Vaii, Doamne! Sper ca nu m-a văzut nimeni, acum am nevoie imperativa de o catabaza și nu una metaforica idioată! Expresia crispată, apanaj al unei stari paroxiste de frustare, injosire și furie, ii dau un aer tragi-comic. De pe culmile contrariului sufletesc nietzschean în valea plangerii din strada Doinei numărul cinci. Patronul drogheriei zâmbește ironic pe sub mustati, doar el a văzut-o. Bine că nu-i nimeni. Sânge, de unde, Doamne?! Cum reușesc doar eu sa fac tâmpeniile astea? Din genuchii firavi și din podul palmelor plangea cu lacrimi de durere roșie, epiderma brutalizata. Se ridică ravasita, se incalta, își scutura jeansii și trage o înjurătura zdravana printre dinți. Oricum nu știe să înjure. Era ceva cu căcat probabil.

Ce mai studem noi dacă Socrate și Aristotel împreuna cu ai lor confrati erau niște impiedicati? Se poate vedea ca danuneaza grav filozofiei, exceland în mizericordie.

Mergi drept, da, așa, excelent, ce, cum, nu s-a întâmplat nimic domnilor, așa, mergeți mai departe spre casele voastre, merg sublim, dacă o țin tot așa, poate mai beau și eu apa în seara asta.

|Excerpt from my wannabe short story|

Mai putem și cozonac

Adeseori nu ne dam seamă cât de binecuvântați suntem cu viața pe care o trăim, îndestulata cu toate necesitățile și surplusurile.

Zilele astea am scrâșnit din dinți prin magazine, nu mai zic de drumul până la ele plin de ambuteiaje, caramboluri și de șoferi spumoși la gura. Am oftat și ne-am plâns ca nu găsim ăl-nu-stiu-ce, ca asta e cu margini maro și nu negre, ba ca văzătoarea în loc să îți cânte “oda bucuriei”, s-a uitat urât la tine, ea săraca poate gandindu-se cate ore mai are la dispoziție să stea cu copiii și să facă salată de boeuf.

Plin de vânători capitaliști de carne injectată care merg ca niște zombie în piețe și la supermarketuri, care-i așteaptă cu falcile larg deschise.

Nu ne convine ca am luat prea multe cadouri și că am primit prea puține. Nu ne convine ca am primit prea multe și că nu-s ce voiam noi. Ba că Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie, ci ca e înlocuirea unei sărbători păgane și ca sărbătorim de prosti. Bravo, ma. Ne-au fraierit toate sinoadele ecumenice, rău îmi pare. IMG_8051.jpg

Să fereasca să mai vorbim de vreme. Ce vreme-i asta, apai nici un fulg amnezic să nu cadă? Oleaca de zăpadă, dom’le. Dacă era scenariul în care ningea, toți se plângeau ca le-a intrat apă la degete și ca au rămas împotmoliți ca biscuitii-n pahar.


Da’ chiar așa nemernici să fim? Știm măcar ce sarbatorim? Brad, luminițe, moși…nu?

Ne uram pace și “Crăciun fericit” en-gross, fără să empatizăm, doar să livrăm un ambalaj, căci nu mai contează ce e în el. Noi ne facem sarbatorile de tinichea.

Eu zic ca dacă citești postarea asta de pe telefon sau orice alt device, deja ești mai privilegiat decât 50% din populația globului. Ești binecuvântat că dupa sarmale te rogi sa mai poti si cozonac, pentru ca poți scrie un bilețel de mulțumire, pentru ca te scobești în nas cu unghiile cu gel, pentru ca nu trebuie sa te ferești de raiduri aeriene și pentru ca nu mai mănânci ecler, ci macarons.123

Să nu avem fripturi în burtă și smoala-n suflet, ca tot pentru noi le facem pe toate. Știi ce e greu? Sa-mi iau câteva secunde sa-mi dau seama de toate astea și chiar sa le rumeg puțin. Să realizez ca oamenii chiar mor de foame și ca unii nu beau cafea, beau cicoare îndoită cu apă. Și ca unii se benoclează acum la ecran și li se umfla vena-n gât ca am pomenit de Dumnezeu.

Să mulțumim pentru toate câte avem, că exact noi suntem ăia fericiții, ca noi avem prea multe și necesitam putine, noi. Necredinta sau negarea unei transcendențe nu este apanajul nerecunoștinței .

Io încă n-am făcut prea multe fapte bune, ba chiar am fost un Grinch, un pechinez clocotitor. Spun ca azi o să schimb ceva din prea plinul meu. Pentru ca sunt o privilegiată și sunt nespus recunoscătoare ca pot să scriu asta de pe un telefon de 5.5 inch.cats

Manca-v-ar dragostea!

Mai traim si pentru noi? (II)

large
Viata mea

Sautare, salutare! M-as dezvinovati spunand ca am fost uber ocupata si n-am avut timp sa scriu, dar ar functiona exact ca promisunea de  a invata in vacanta pentru sesiune.

Nu i așa că e frustrant să începi un proiect, să îți urmezi o idee și să o abandonezi, în timp ce ai mustrări de conștiința, dar stai ca o plăcintă caldă cu brânză? Cam așa e viața mea. De aia mă duc la sală.
Să scriu e un travaliu câteodată, parcă mă duc la priveghi. Mă holbez la ecran, la tastatură, văd că e murdară, o mai dau cu spirt. După aia mă conving că e foarte probabil să funcționeze cu pixul. Nu pe laptop, dar ați ghicit, în agenda mea cu sclipici care are pe copertă și un mesaj motivațional în engleză: “Ești briliantă”. Apreciez. Mai rar agende așa.
Ideea e că îmi screm profund celulele nervoase, îmi înjur imaginația (de parcă e vina dânsei) și produsul este uneori hilar și deprimant. Am poezii și texte la care mă prăpădesc de râs după ce le citesc, zici că am autism. The point is: nu contează produsul finit să exceleze, nu contează dacă e prost, dacă e bun. Contează să izvorască dintr un proces pur de magie creativa, în care tu imbratisezi ideile si stai cu ele la o cafea.


large (1)Dar câteodată inspirația mă lovește în cele mai bizare și incomode momente. Iubesc asta. Mă apuc să scriu pe stradă, exact ca acum. A trebuit să pun pauză la un video educativ. Hotline bling. Îmi vine să scriu când mă pun în pat și îmi vine să plâng de somn. Am lângă mine post-it-uri și un pix. Notez ideile cu ochii închiși. Dimineață sunt o revelație și atât de comice.E totul dezarticulat, ciudat, dar autentic. Nu original, autentic. Nu mai există originalitate. Cică: “fii original”. Apăi cum să fiu EU originală dacă totul e scris și rescris continuu. În teatru, toți au încercat să-l egaleze pe Shakespeare. El a tratat sublim toate temele ontologice, ce să mai facă ceilalți? Pur și simplu toţi au irumpt toată autenticitatea pe care au avut-o în ei, erau ca niște vulcani, mii de Vezuvii. Extrapolând, e valabil în orice domeniu.
M-am luptat până acum cu incertitudinile, cu fricile, cu tristețile. Ba că nu-s originală, că nu-s destul de creativa, că nu sunt destul de deșteaptă nu sunt aia, aia, aia.
Fata de cine?
Cine îmi poate îngrădi creația? Care sunt limitele şi parametrii în care ea se joacă? Cred că e datoria noastră să împrăştiem ce s-a pus în noi, ca vase de aur ce suntem. Să ne înmulţim talanţii, ca să-i avem sub saltea nu o să ne ajute la nimic.
Nu zic că trebuie să schimbe lumea creaţia ta, să fie genială, să placă oamenilor, trebuie să te elibereze. E foarte probabil ca ceea ce purcede să le pară altora o tâmpenie, o inadecvare, o inutilitate. Și ce? Atâtea comori zac în noi, iar noi le irosim cum fac ăștia cu Roșia Montană. E, cum să zic, o obligație dulce și ne imperativa pe care toți suntem chemați să o îndeplinim.
O să zic ceva ce nu vrem să auzim. Ești temporar pe Pământ. Un efemer. Nimănui nu o să îi mai pese de tine după ce închizi ochii. Frica e o pompa de dezumflat saltele gonflabile, dar asta nu inseamna ca trebuie sa o suprimi. Pleci la drum cu ea, dar nu o lasi sa conduca. Sta pe bancheta din spate.
Ce papanașul măsii aștepți?
Nu e ușor deloc, adică sunt șanse foarte mari să eșuezi dacă te expui. E probabil ca o persoană din lumea asta să îl considere magnific, iar restul să râdă de tine și să considere o imbecilitate deprimantă ce faci.
Dar sunt tot atâtea șanse să schimbi o viață, să fii un mesager al frumosului, să fii împlinit.
Dacă toți titanii acestei lumi trăiau în frica de a nu fi criticați, n-am mai fi citit “Mândrie și prejudecată”, n-am mai fi admirat tablouri de Monet și probabil n-am fi ascultat simfonii de Beethoven.
Criticăm și suntem criticați, dar e o linie fină între ură și observație. Pentru Nabokov, Dostoievski a fost un scriitor mediocru cu un pic de umor iar restul fiind platitudini literale. Mno, cu tot respectu’, domnu’ teoretician, să fie Lolita sănătoasă, da’ ești chișat. Deci e vorbă de geniul literaturii ruse și TU zici că are complexe Freudiene.
Dar asta zic, dacă s-a zis asta despre Dostoievski, cu siguranță despre mine, ca muritoare, mâncătoare de ovăz, se pot zice lucruri mult mai urate.
Așa că, face-ţi, mă, ceva cu ideile și creativitatea aia.

Incepem cu iubitele cadouri din iarna asta. ❤large (2)

Mai trăim și pentru noi?

EPSON MFP image

Zilele trecute m-am întâlnit neprevăzut cu o fostă colegă pe care nu o mai văzusem de trei ani. Discuţia a decurs atât de fluid încât parcă era autonomă şi ştia către ce să se îndrepte. Am vorbit despre dorinţe, locuri, amintiri şi faptul că a hotărât să se lase de facultate şi să înceapă să călătorească timp de cinci ani prin România împreună cu alţi tineri. Prima întrebare a fost: “Şi ce-ţi iese din asta?”. Mai concret: “Ai ce să mănânci? Dar vai, societatea! Ce zice Patriarhul Daniel despre asta? Crezi că e de vină?”. Mi-a zis că se simte împlinită, că experienţa asta i-a întărit caracterul şi că nimic nu se compară cu interacţiunea constantă cu oameni întâlniţi în periplul său. Eşti forţat să comunici, să exprimi idei, să observi viaţa din jur. Încă îi este frică de viitor, are dubii, dar acum e împăcată și bucuroasă pentru că simte că face ceva pentru ea.

Lumea întreabă: “Ce faci?”, adică: “Eşti medic, avocat sau inginer?”. Eu aş zice: “Bine, m-am trezit dimineaţa şi simt că nici azi BOR nu e de vină”. Credem că suntem definiţi de partea pe care o întreprindem la locul de muncă. De acele 6-8 ore pe zi. Pentru că asta trebuie să facem în viaţă, nu? Să învăţăm ceva ce poate nu ne place, că mai apoi să avem bani. Ca şi cum asta e o soluţie pentru pacea interioară, fericirea fiind relativă. Cred că poţi avea doar milisecunde din această trăire sublimă.

Aşadar, suntem la o facultate năzuind spre un job ideal care ne-ar asigura un trai decent, chiar îndestulat. Dar de-a lungul drumului unii au nevoie să muncească, din păcate, în timpul facultăţii să se întreţină. Adică stai şi te gândeşti: “Mă duc la facultate să am un job, dar trebuie să îmi iau un job care mă seacă de puteri, să pot să mă întreţin pentru că altfel o să am un viitor de rahat, dar datorită faptului că nu am timp să învăţ, nu voi putea să am rezultate bune, aşa că e probabil să nu găsesc niciun loc de muncă bun”. Uau.

Ce naiba e cu noi? Nu mai acordăm atenţie sufletului ăstuia care vrea să se manifeste şi minţii care explodează de imaginaţie. Le suprimam. Le refulam.
Eram mici şi aveam o omnipotentă infantilă extraordinară. Ţie îţi plăcea să desenezi, chiar bine, cel puţin asta îţi zicea mama. Dansai prin casă, şi ce mişcări uimitoare aveai. Şi îţi plăcea să scrii atât de mult, îţi plăcea să observi oamenii şi să inventezi poveşti despre ei, iubeai să cânţi la chitara şi nu îţi pasa că nu cânţi în gama potrivită. Construiai lucruşoare, găteai, puneai flori în ghiveci, jucai roluri habar nu am. Tu ştii.

Ţin minte că împreună cu vecinele ne puneam o păturică lângă scara blocului, ne aduceam cariocile şi începeam să desenăm cojile de fistic. Coji de fistic! Nu m-aş mai putea gândi azi la ceva aşa de ingenios.
Pictura, poezia, dragile mele din copilărie, eram prietene la cataramă. Ne vedeam zilnic iar eu mă aruncam la pieptul lor de dor. O perioadă ne-am îndepărtat, am crescut şi mi-am dat seama că e imperativ să portretizezi o anumită masca. Să renunţi la tot ce poţi renunţa pentru a nu fi criticat, de tine sau de alţii. Vorbeam tuturor despre prietenele mele, şi mă întrebau cinic: “Ce s-a întâmplat cu ele?”, nici nu ştiam ce să răspund. Cred că şi lor le era frică, probabil le-au cunoscut.
Nu eram constrânsa de nimic, pentru că nu cunoşteam atunci conceptul de frică. Acum cu ea ne-am însoţit şi parcă totul în jurul nostru intra într-un proces de evanescentă.1457490_1437508003137290_1739491017_n

E fascinant cât de mult contează să fii prezent, să dai atenţie fiinţelor din jurul tău, să îi asculţi, să afli lucruri despre ei. Nimeni nu ne întreabă despre dorinţele noastre tainice, despre talentele noastre, despre creativitate. Suntem numere în ziua de astăzi, nişte statistici. Dar faceţi asta cu următoarea persoană întrebaţi-o: “Alo, tu, ce-ţi place, mă, să faci cu adevărat? Ai vreo pasiune, un obicei interesant? Cum te bucurai în copilărie?”
Printre grilajele reci ale lumii ăsteia tehnologizate şi superficiale există mâini care ne întind ghiduri despre cum să fim creativi, cum să ne urmăm sinele interior, cum să avem curaj să facem ce dorim cu adevărat. Doamne, am ajuns în stadiul în care să ne uităm la tutoriale şi să citim cărţi care să ne spună asta pas cu pas. Mai lipseşte să luăm notiţe.


Dimineaţa râdeam de mine, în timp ce mă uitam la un Ted Talk. Era cred că al zecelea din ultima săptămână. Videoclipuri despre motivaţie, despre cum să îţi învingi fricile, speech-uri susţinute de oameni de altfel, extraordinari pe care îi admir. Am început să citesc şi Big Magic de Elizabeth Gilbert, şi asta chiar a fost o decizie inconştienta. Habar nu aveam că e vorba despre creativitate. Ciudatooo.
Cum am ajuns în stadiul acesta în care să căutăm îndrumători către propria noastră persoană? De ce propovăduim atât de mult ceva care este natural omului? Ce s-a întâmplat cu noi de avem nevoie de mistagogi să ne deschidă calea spre această putere creatoare?

Suntem microcosmosuri cu puteri demiurgice şi noi nu mai ştim asta. Suntem creaţi spre a crea. Vrem tot timpul să imităm perfecţiunea. Credem că ne-am pierdut bagheta magică când noi o avem chiar lângă noi. Ne deculpabilizam spunând că avem prea multe idei, prea multe gânduri din care să alegem, că e prea greu. În momentul ăsta, care este ideea latentă şi acută? Concret ce vrei să faci cel mai mult? În afara să mănânci şi să nu te îngraşi. Sincer acum. Ştii ce vrei cu adevărat? Dacă nu, înseamnă că nu avem nicio scuză precum cea de mai sus. Dacă da, cum îţi îngrijeşti inspiraţia asta? Ea e ca un bebic mic. Ţipă la tine. O bagi sau nu în seamă?large (1)
Majoritatea nu facem asta. Ne e frică. Ideile vin ca nişte fulgere aşteptând să fie primite. Te aşteaptă o zi, doua, un an. După pleacă spre altcineva, nu se milogesc de nimeni. Nu poţi afirma că aia a fost ideea ta, ca şi tu ai avut-o iar alţii ţi-au furat-o, dacă în prima instanţă tu ai izgonit-o. Ne chircim în ungherul ce ne oferă o protecţie artificială și ne continuam rutina. Dar trebuie să te bucuri de ea să o îmbrăţişezi, să colaborezi cu ea de-a lungul drumului. Nu întotdeauna, ai și alte prierități. Dar cînd o faci, e terifiant, anevoios…e magie.

Tu cînd ai făcut ultima dată ceva pentru creativitatea ta?
wpid-zbguajfv5m

Partea a două în curând.: D

Ferească

Io zic că de acuma să dam vina pentru orice pe BOR sau mai degrabă pe Catedrala Mântuirii Neamului. E cel mai sincer. Nu mușcă, nu zbiară, cu siguranță-i ea de vină.
Ți s-a luat curentul? Catedrala Mântuirii Neamului e de vină. Ai picat un examen? Catedrala e iar de vină, a mâncat toți banii Ministerului de Educație.
Ai căzut un cap că ai băut că porcul? Catedrala e de vină!
Când ti se prăbuşeşte avionul, să nu faci o cruce, urlă cît de tâlhari sunt cei din BOR.
De acum când mergeți în Milano și vedeți Duomo sau în Paris la Notre-Dame, fugiți și scuipați, mă, că și alea-s vinovate de toate nenorocirile țărilor. Ipocriților!


Dragul meu Caragiale scria: “Am vorbit acum câtva timp despre un interesant studiu al d-lui Paulhan asupra “prostiei la om”; d-l Paulhan stabileşte, după cum s-a văzut, că prostia provine mai cu seamă din pretenţie. Nu mai încape îndoială că un zidar, care se ţine de meseria sa şi nu se amestecă în lucruri pe care nu le poate pricepe, nu se va expune niciodată a fi tratat de prost; din contră, dacă-şi va exercita meseria sa cu conştiinţă şi cu iscusinţă, se va putea cu drept cuvânt spune de dânsul, că e un zidar inteligent. Îndată ce însă zidarul nostru se va amesteca în cestiuni înalte economice şi va căuta să le dezlege fără a fi dobândit mai înainte cunoştinţele trebuincioase, cu alte cuvinte, îndată ce-l apucă boala pretenţiei, toată lumea va spune despre dânsul că e un <prost>.”

E plin de zidari prosti care-şi dau cu părerea să se afle-n treabă, oameni trişti cu suflete împietrite. Nu vrem sa ascultăm, nu vrem sa cunoaştem. Suntem răi și decăzuţi, caracterizaţi de un individualism abstract atroce care se împrăştie precum acuarelă-n apa. Nu mai avem principii, istorie, virtuţi și ne amăgim cu superficialitate să tragem de timp.
Cum să se manifeste o persoana dacă tu nu vrei să o cunoşti? Cum să te ajute daca nu îi ceri ajutorul? Pe confesiunea cuiva nu urinezi și calci in picioare, e sfânt. Nimeni nu vine la tine sa te îndoctrineze. Nicio oră de religie nu e obligatorie! Există liber arbitru. De aici și toate erorile, cum zicea Descartes. Avem un liber arbitru nelimitat, dat de către Dumnezeu întru cunoaşterea adevărului, dar îndepărtându-ne de flacăra am ajuns prin raţiunea pretins inefabilă la erori. Facultatea de cunoaştere este limitată caci, în colaborare cu voinţa infinită naşte cele mai mari orori.

Sunt binecuvântată datorita educaţiei pe care am primit-o si e împotriva crezului ortodox să-i judec pe ceilalţi. Pur si simplu mi-e milă, cum tineri frumoşi, oameni care sunt deja la miezul vieții se învârt in acelaşi cerc vicios, sufleteste vorbind, in care simt ca totul este lipsit de sens, ca sunt victimele acestui hazard.

Hristos nu-ţi baga credinţa pe gît, de asta aveam capacitatea de a discerne. E obscen sa spui ca eşti constrâns in vreun fel de Biserica. Prin biserica ma refer la dogma creştină si nu la instituție, care e la antipodul celălalt. Ea propăvăduieşte dragostea pentru celalalt, in care noi vedem chipul lui Iisus. Mai bine scrii RIP pe facebook, decît să te rogi. Păi numai aşa putem cere ajutor intru toate. E un har pe care-l primim. E greu să-l iubeşti pe ala care te face idiot, e greu să-l iubeşti pe unul care ţi-a dat un cot in autobuz de ţi-a dislocat umărul, e înfiorător de greu sa iubeşti pe cineva care a cauzat moartea cuiva drag ţie. Suntem neputincioşi in fata răutăţii si a propriilor slăbiciuni.
E uimitor cum sunt promovate și practicate toate tehnicile de meditaţie orientale de către neaoşi care au 2000 de ani in spate care să-i îndrume si sa le ofere soluţia. Mai ok e sa ne punem picioarele după gat si sa ne contopim cu Universul. Da, pare mult mai rezonabil. But that’s not my business.
Am ajuns sa tabuizam orice subiect despre Dumnezeu, sa ne fie ruşine, să-i catalogam pe credincioşi drept habotnici si retrograzi. Ca sunt manipulaţi, ba ca nu-şi trăiesc viaţa, ba că-s pupători de moaşte leneşi sa muncească si aşteaptă miracole.
Creştinismul nu e religia proştilor și a amărâţilor. Biblia e un mit, omenirea e făcută din incest, când au venit îngerii la Lot, de fapt se promova un gang bang. Vai, da’ ce buni suntem de băşcălie, de semenea nişte hermeneuţi extraordinar de competenţi.
Sunt mai câştigaţi copiii care-şi încep experiențele sexuale inca din gimnaziu, pentru ca e corpul lor si fac ce vor cu el. Sunt mai fericiţi cei care arunca flegme ateiste pe o existenta pe care o neaga. Da, mă, sunt cei mai împliniţi si pașnici oameni acum.
Le zici ca tii post, te întreabă cu un surâs sarcastic si grohăitor daca eşti păcătos si de ce îţi pierzi timpul. Pai cum sa nu fiu, omule? Toţi suntem vinovaţi de păcatele noastre si ale tuturor.
Ne e frica sa mărturisim, stam ca nişte căţei plouaţi când se înfiripă o discuţie teologica. Ne e ruşine că suntem botezaţi creştini (fara voinţă noastră, desigur-sarcasm) și fugim de asta ca de ciuma bubonica.
Daca io îți respect necredinţa, respectă-mi si tu credinţa.

“Toleranta creştină nu înseamnă morfinizarea conştiinţei unui neam pentru a nu mai vedea cum îţi bati tu joc de de soarta lui. [..] Ea e omenoasa cu cel omenos, ea e îngăduială fata de cel ticălos in speranţa îndreptării lui. Când insa tu perseverezi diabolic, cu luciditate calculata, in voinţă de a-mi distruge credinţa, in numele căreia te tolerez, ai pierdut dreptul la beneficiul ei. Un creştin care ar tolera distrugerea credinţei lui si a semenilor lui, acela încetează nu sa fie tolerant, ci creştin “ Nichifor Crainic

Ce lume e asta? E jale mare iar noi nici respect nu mai avem pentru nimeni şi nimic.

Să ne ierte şi să ne ferească Dumnezeu!

Social media is not real life

I’ll write in English because I feel more comfortable– there’s something about linguistics when you think in another language. It feels like new doors are opening, that I can indulge in exposing more. That alone may seem contradicting to what I’ll write, but oh well.
I was scrolling through my social media photos, reading my captions, and I felt so fake. It’s so easy to deceive people into thinking you’re this perfect person with this wonderful life. I have pictures in which I seem happy, but you can’t see behind the camera where I was screaming at my mom that she isn’t getting the right angle. Sad, isn’t it?

It’s in our nature to want to be admired and not criticised, but there’s a trick to that– and we’re using the wrong tools to make it happen. How many times have you posted a picture that took several minutes to capture? A time during which you might have been unhappy, and yet you smiled and added a cheerful description of the photograph?
How many times have you thought that’s the “popular” way to act, even though doing so was far from your true persona?
When you look through your Facebook and Instagram pictures, does that character resemble to you? How many times you argued with the one that took your photo for something as superficial as the lighting or the fact that he isn’t the best at taking them? We post to get attention, to feel superior to the one watching. Oblivion is what scares us.
Countless hours behind a device trying to edit a photo, high brand fashion pretending to be affordable, starving and unhappy models-that is what we look up to.Untitled

Promoting materialistic love like a girl holding thousands of roses, snapping shots of branded and absurdly expensive products, or acting to have the best time with a bunch of people that mostly stay on their phones is not real life. Stop comparing your behind the scenes with everyone else’s highlight reel, its so not healthy.
I bet more than half of people who post on the Internet and create this magic vail around their flawless life actually feel insecure. Miserable is the accurate term.

image

Lies upon lies everywhere.

We hear and see this idiom everywhere “Be yourself.” It’s like we are forced to do something we don’t know how to, so we panic.
Who am I?” — That is a question to think about. But to define is to limit, for you cannot name your essence. We can only pose a set of characteristics that are seemingly universal. You can be truthful, loving, and grateful.



Is society to blame for all of this?Is there a social determinism, a nemesis upon us all? I truly reject that idea.It’s not an abstract concept that we should point and incriminate. Us, the ones that fuel this whole never-ending vacuum of personas exposed on the media, are responsible.
We make the society, you, me the individuals, the singularities. It’s easy to play the blame game.” Well, the system is this way. I’m just a victim.”Each and every one of us can be the change, can look, not the cliché “in the mirror,” but really within ourselves.
We want to be ‘this’ and ‘that’ and the next thing we’re the ‘other’ .
We say: “Others have to change.” Or “What will others think?” .There’s always this pronoun in our way – “others.” The others are people, souls just like you. We are the others for others. You see? Not fantastic extraterrestrial creatures, only humans. So why does this need to please, this fear of antipathy, exist?

image

You’ll say the world has been like this since the beginning. Well, I beg to differ.
The humanity has never been so close and yet so far. I mean, we can find out all that we want, but the information is the opposite of truthful.
This is not a rant about how destructive social media is, this are my midnight thoughts when I can’t sleep. You’d think it’s paradoxical because I’m reaching from a social platform. The later its lifeless, it has no power unless someone uses it. And here’s the problem: humans often don’t know how to, or don’t want to use it for the right purposes.
It feels like I’m yelling in an empty house…but I know it echoes.
It’s a shaky and small step, but we are the masters of our own free will and I am positive that a few minds think like me.

We have forgotten parts of ourselves that are real. Our visions,  our fears,  our desires for belonging and togetherness,  our individual creative ideas,  our power of innovation.– Essena O’Neill

I wanna get rid of distractions  and truly invest time and energy in myself.

…in the end I have one question for you: “Do you really care about the image you portray to social-humans?”.

To be continued.

Și la facultate-i frumos

Vineri am făcut cea mai scurtă ședință foto la facultate după seminarul în care am descoperit de ce nu-i e bine lui Confucius în Vaslui. Cinci minute, pac-pac. N-a fost planificată, pur și simplu m-am aciuat printre cadrele Dariei.

Facultatea de Litere din Cluj datează încă din 1581 pe atunci fiind colegiu iezuit. În acord cu structura învăţământului din epocă, philologia era una din artele liberale funţionând ca o ancilla a teologiei. Deci filologia era indispensabilă ca studiu anterior, un fel de propedeutică a oricărei facultăți.

În secolul al XVII-lea, acest colegiu s-a dezvoltat în Academia Claudiopolitană, continuată, în timpul Imperiului habsburgic, de proiectele Mariei Tereza şi de Lyceumul înfiinţat de Iosif al II-lea. În 1872 a luat fiinţă Universitatea maghiară Franz Iosef, în cadrul căreia, sub conducerea lui Hugo von Meltzl, editorul primei reviste de literatură comparată din lume, funcţiona şi un Departament de studii germane.


Nu-i așa că-i cool? Avem și o sală de conferințe, care anterior fusese baie comună, acum cam decrepită, dar neascunzîndu-și anumite părți. Dușurile erau cumva încastrate în perete, iar apa țîșnea din gura unui animal aurit. Tavanul a fost vopsit. Prost de tot. Se întrevăd cateva picturi murale, dar reconstrucția lor e doar mintală. Păcat.

E o clădire cu iz misterios și încăperi de poveste, precum clasa în care este și balconașul acesta. Ochiul de artistă al colegei mele au făcut posibile aceste poze tomnatice.

Enjoy!
IMG_7937

IMG_8017
Să fiți la fel de entuziasmați cînd vă beți cafeaua. Bine, eu sunt excesiv.

IMG_7957 IMG_7969 IMG_8004 IMG_8007

This coffee falls into your stomach, and straightway there is a general commotion. Ideas begin to move like the battalions of the Grand Army of the battlefield, and the battle takes place. Things remembered arrive at full gallop, ensuing to the wind. The light cavalry of comparisons deliver a magnificent deploying charge, the artillery of logic hurry up with their train and ammunition, the shafts of with start up like sharpshooters. Similes arise, the paper is covered with ink; for the struggle commences and is concluded with torrents of black water, just as a battle with powder. ~Honoré de Balzac, “The Pleasures and Pains of Coffee”IMG_8009 IMG_8014-2

Și la facultate-i frumos. Doamne ajută cu licența!wpid-zbguajfv5m