Cry me an espresso


She started crying. There must have been something with the music, with the ones next to her, with the memories, with the sun making its way out of the depressed clouds. Strays of blonde hair sparkled in the light while she tucked them behind her ear. It just came out of nowhere, like when you let the water run for too long when you want to take a bath and it floods the floor. Maybe it was just the cold that bothered her. Or the fact that every time she liked someone, something was supposed to go wrong. Like a Murphy’s law. She’s the girl he never met. And maybe he never will.
The only thing she’s left with from him are laconic texts and infatuation.

Idealisation is the monster underneath the bed. A fantasy that in the end, if you’ll let it get to you, will vampirise your soul.
She knew that, but it all seemed like quicksand with nothing around to cling to. And getting drunk on rêveries is what she’s really good at. She doesn’t have any talents, just hypersensitivity. Maybe that’s what makes her interesting.

She wipes the tears with the edge of the shirt.


I do know everything happens for a reason. Bah, I mean I try to tell myself that. Most of times I’ll never know the why. But my brain is so fucked and masochistic, completely unrational under the spell of virtual love. He keeps going back over and over again, disobeying my orders. Or maybe it’s my heart that does that. So infantile.

Like a splinter in your finger, it hurts when you touch it. Affliction mostly comes from the lack of a reason. Questions without answers and so many what ifs. If she knew all the details of a situation for sure, it would be like a band aid. Painful , but at least she’ll know why and where is the issue.

But nobody owes us anything, she thought. No explanations, no goodbyes, no love.

Life is life. As tautological as that sounds. The good thing is you know you’re alive in the midst of it all.

Get your shit together, the world doesn’t revolve around you, kid

She smiled and straightened her back, put on Fausto Leali and danced her way into the kitchen.

I need a strong espresso.

She laughed, how I like my men.




It was November – month of parting birds, rusty carpets, winter scented air and wandering minds. She  lost her shadow between the pines and her thoughts along the way. Fire and gold all around, in the trees, on the ground, in the skies. She let her hazel hair down, shook it and closed her eyes taking a deep breath. Seventeen with so many ideals and insecurities. Stream of feelings rushing every minute through her little heart.

How can you feel so much and express so little? She wiped her nose.

And I dream too much, and I don’t write enough and I’m trying to find God everywhere.

The alley was gloomy and quiet.


 If feels like I’m in a music video. I might as well look particularly melancholic and pretend I’m being filmed. Ugh, I’m so autistic sometimes.

What do you do when you feel you don’t belong somewhere? Not in a cliché way, but literally everything feels deeply uncomfortable. Like when you want to fall asleep and you can’t so you change sides constantly.

Renascentist and byzantine art gives one belonging because it’s center is not here. Is outside. Those beautifully crafted paintings are the artist’s struggle to find peace outside this world of suffering. To find a home. That is the material process, the art, the mean, but not the ultimate goal. Maybe home is a state of being within oneself.

We put our joy often in people and places, little do we know that those are temporary. Friends, family, lovers can break our trust, hurt us, leave us. That’s a pretty fucking heavy burden for them to carry and they didn’t even signed up for it. All that will remain of you will be the bits and pieces of a house built on quicksand.

Places are subject to change constantly, that little house next to that river is not there anymore, demographics shift and so does the vibes and mentality. Therefore, any attempt to insert feelings into impermanent things so that subsequently you’ll vampirize, is futile and miserable. And this includes you too. You’re perishable. So an aprioric and immutable force to fuel our content seems like a good idea I guess.

Ugh, yeah easier said than done.

The leaves under her feet cracked gently under her pressure, noise intertwining with the silence of the crisp drowsy nature. Suddenly the light of the bus pierced through the fog acting like an interlude in her thought process. It was leaving without her.

Damn! she shouted running in its direction. The moist soil sprinkled with pebbles launched her into an icaric fall  from the peaks of comical existential philosophy onto the solid ground. The poorly illuminated alley didn’t help either.

The car disappeared from her sight. It was gone. Covered in dirt, she looked like little Cosette, but with too many metaphysical thoughts.

Fuuuuuuuck, fuck fuckkkkkkkkkery!!! Aaah! The echo followed shortly. One can only imagine the scream of a raging teenage girl.

Maybe the worst thing is not losing your bus, but your mind.  A guy’s voice laughed from behind.

Do you often cover yourself in mud?

She spinned angrily towards him about to unleash her fury, but his look neutralized her.

– I just like to connect with the earth. What’s your problem, Mr Sarcasm?

– I would’ve helped you, but now I don’t want to disrupt your meditation.

– I’ve just finished it, thanks. Instead of looking stupid at me you could help me get up.  He reached his hands and picked her up. What are  you doing here anyway? You just enjoy watching girls fall?

– Yeah, and then pick them up. Pun not intended.

– Very funny, she grinned, but she was laughing inside. So what are you doing here alone?

– Searching the meaning of life, he responded ironically.

– Then you’ve found it.  I’m Zoe, which means…

– …life in greek, he interrupted her. What the heck, this is freaking me out.

After an awkward silence he stutterd for a second:

– W-would you like to go for a coffee?

Her eyes lit up, um, yeah, sure, I’m cold and dusty plus I really, really have a passion for coffee.

He smirked relieved and they started walking towards the shops. She suddenly stopped.

– Wait.


-Please don’t tell me your name means coffee.

 large (2)Be




He exhaled the white smoke into the cold night starring at its evanescence. No, not once he questioned or given much thought at his way of life. The axiological meaning… the principles, virtues, faults.

Why the fuck bother? he muttered under his breath as he put out the cigarette. The black sea above was on fire and silence was the only noise.

I saw him always living out of inertia, as dictated by the society: do this and that to be happy and have friends. Humans are so exquisitely well programmed that they don’t even oppose resistance, thinking it’s the standard pattern. Are you that fundamentalist and obtuse to not conform?

Social acceptance seems to be subliminally imprinted in his mind. The drinking, the partying, the drugs, the sex, yeah, they felt so good in the moment… However, the lingering effects were inversely proportional. Falling off a high point simulacrum into the deepest crevasse. Total emptiness, only filled by some minutes spent in front of a screen watching porn and lying to himself he’s Ok.  He started feeling defined by those moments, and he was right. They say you’re the sum of all the decisions you make. Indeed. If you’re stagnant in the project.

He walked into his room, took his shirt off and crashed on the bed, pulling his phone out of the pocket to scroll some more.

wtf. another bombing.

Where are they? Seems they’re having a lot of fun.

what is he doing, that’s retarded 

That’s a really cool car.

haha so funny

that pasta looks so tasty

Omg she’s so fucking hot

lol did she gain weight?

His hand went numb from holding it up, he shook it and ran it through his hair. He sighted and turned facing the window.




Is this all there is to life?

Work, stress, some holidays, basic friends, insignificant and unfulfilling goals, mere responsibilities , maybe a wife he’ll cheat on because that’s normalized, and kids he’ll spend time with in the weekends.

His mom told him that this world is not the real one. That a transcendental being does exist and He is who He is, and that He is love. The Beauty and the Good. Plato, pretty epic guy intuited that. By contemplation of the nature, the infinite condensed in finite forms. I saw that, trust me. But those were just empty words to him. Hollow. Like the shadow of a tree on a sidewalk.

Now, angst cripples in and takes the best of him. But that’s common, right? To feel the existential burden and to suffer the strings and arrows of outrageous fortune. To feel like no one can understand you and that suffering is unshareable. But people cannot take away the pain of others, because we’re mere mortals. Maybe it will ease the misery temporarily, but how often can you complain and to whom? Humans…they found a solution. Memes are a satisfiable momentarily antidote. He has a whole folder with them. Laughing out of sadness, but until when?

Do I even have a God damn purpose?

Without a higher moral bar to reach to, everything is dust and ashes. You cling to shit that seem important in a place in time, but things change, emotions and feelings shift like a Rubik’s cube. How will you not crash under your mundane choices? One needs something immutable, perennial, the epitome of good. Because if not, we’re just a bunch of animals struggling for survival. No responsibility. Nothing. Void. Is this how they like to live? Deculpabilising by mentally destroying any kind of intelligible force seems like a good way to go. Too bad they have a conscience.

The athlete needs to train daily to win the golden medal. Blood, sweat and tears. Victory is not given to the mediocre, to the one crying that he could not perform, to the one denying the competition and the judges because he did not see them yet.

Even If He does not exist, what He has given to humanity is a set of laws to live by and an atemporal archetype to imitate. Things experimentally proven to make living worth and bearable. This does not subjugate the man, it elevates him to another dimension.  It is by no means a modern anthropocentric concept, but a theocentric one. Man is bound spatiotemporally, but the deity is transcendent, therefore only by keeping in touch with it, we break the laws of physics.

He started yawning and rubbing his eyes.

Tomorrow is another day. I’ll have my coffee and my breakfast and I’ll be good. Damn fuck my thoughts, I’m so tired. He laughed softly and slowly his eyes started to close.


Robert De Niro Mimes a Shot to His Head in Taxi Driver


The next day the sun will still shine, night thoughts will be washed away and the routine continues. Who has time to contemplate weird spiritual shit. Sadness mostly comes out at night, and they still have the day.  Though, the sleep of reason produces monsters.

But after all, they come from monkeys or to be politically correct ape-like ancestors, right?



Pîsîiala – o taină urbană

Pîsîiala – o taină urbană

 Nu pot să-i înțeleg pe ăștia care ma pâsâie pe stradă. Dom’le, is zile în care Afrodita și nimfele chiar nu-s de partea mea. Adică n-am o pictura artistica pe față, mai am un cos în frunte, parul într-un moț și alegerea vestimentara nu strigă chiar ‘felina praduitoare’.

Am motive întemeiate ca să ma bage în ceata unii indivizii, după cum urmează să istorisesc.

Primul caz este cel în care dragostea-ți șoptește pe stradă. Să acceptam virtualitatea în care m-aș da interesată.

Ei, fetița, da’ ce ochelari avem! Ce suparată ești măăă, maaaama ce ți-aș *insert Wagner’s  Ride Of The Valkyries *

Reacția imediată:

Atunci când grohaitotul mă ademenește cu dulcele-i grai sau onomatopee io cum aș putea să rezonez astfel încât sa ma dau căzută pe spate? La modul realist vorbind. E o problemă de logistică. Să ma opresc? Să mă duc spre el? Și să ii zic ce? “Ioi ma, păpușel, te vreau în viața mea acum.”; “Sa fii tu oare glasului iubirii”?; ” Mulțam de pâsâiala și de trivialitatea apelativului, mergem la o cafea?” Aș fi fascinată să aflu  procesul lor cognitiv.




Cei mai faini is ăia cu mașina care te claxonează. Mai că aș sari pe parbriz în semn de recunoștință. Mi-as ridica fusta-n cap de drag. Cum alfel sa le mulțumesc unor oameni care au un simț estetic atît de dezvoltat?

Sa reconstituim un scenariu. Trec strada, și deodată, acel el mă claxonează. Dar stai, ca ipochimenul nu e singur, n-are sânge în pompiță. Are suporteri . Deci trebuie să se dea cocoș cu ai lui în mașină. Așa. Claxonată, speriată și învăluită în diverse epitete care ne duc cu gândul la juisare, ar trebui să mă opresc în mijlocul străzii, să încurc circulația, și să ma duc la claxonator:

Bună, am auzit că m-ai claxonat și ai urlat ca un babuin după mine. Ești așa de curajos. De cînd îmi doresc un bărbat ca tine. Ce faci? Vrei sa ne cunoaștem mai bine? Vrei o relație serioasa?

Ma intreb asa in nestiinta mea crasă, cum se asteaptă, mai degrabă, cum si-ar dori sa reactioneze domnița semnalată. Nici nu sunt ironică și nici nu am frustrări feministe. Mi-as dori doar sa stiu.

Cred ca vor ramane o taina sistemul lor de gandire si implicit motivele pentru care fac asta. O taina ce-i drept  mai mult decat profana, dar tot o taină.



Andrei și existențialismul (ll)


Am fost la alta clinică, genu’ ală de clinică unde ceri să mergi la un medic internist și te programează la gastroenterologie. “Dar aveți probleme de digestie?Nu? Pai cum aș putea să va ajut atunci? V-au trimis de la informații?”. După ajungi ca vițelul dezorientat la endocrinologie, ca doar cabinetul ăla mai era liber. Da’ tu n -ai nevoie aicisi le spui, dar sistemul stie ce-i mai bine pentru tine. Stie să se spele pe maine cand da cu bata-n balta și se manjeste de noroi, dar e atent și are grijă să te stropească și pe tine.

Și cam așa decurge o investigație bine facuta. Ies din cabinet, din clădire, merg pe stradă cu aceeași durere în tot corpul. Mi-e frig. Mă uit la toți din jurul meu, unu zbiară la copilul său, o babă vorbește singură și scuipa în lateral și un cățel se ține după mine. Știi, în viață nu-i de ajunsă durerea fizică , trebuie să vină adiacent și aia sufletească. Și psihică. Cum îi explici cuiva ca nu mai poți, ca dacă nu sângerezi, rănile exista si-s pline cu bube si puroi si îți vine sa-ți smulgi carnea de pe tine. Cine înțelege că în fiecare zi te trezești parcă cu o placă de beton pe piept și că nu e nimic fiziologic. Toți au tristețile lor, nu-i timp de necazul tău. Lumea merge înainte, covrigii se vând și soarele răsare.

M-am oprit la o librărie să mă uit în geam: ” Cum să faci față depresiei” , ceva romane despre distopii și mina mea de bou obosit reflectata. Am văzut tristețea lumii.
Trebuia să sun la serviciu azi să-mi iau concediu medical. Interesant e ca încă nu știu ce am. Oare ipohondria se pune?
N-am energia necesară. Nici nu îmi mai pasă, pur și simplu există momentele alea în viață în care îți bagi așa piciorului în tot și în același timp ți -ai fute una între ochi.

Acasă m-am lățit pe cearșaful rece. Poate răman inconstient pentru doua ore. Somnul e mai bun decat orice drog, nu mai știi de tine, nu te mai doare nu vrei, nu suferi, nu nimic. Asta în cazul în care zeii olimpieni sunt de partea ta și reusesti sa faci asta.
Ăsta de la etajul de sus nu înțeleg ce face. Își taraie pe jos lingurile, își număra colecția de cercei, își scăpa bilele anale nu pot să înțeleg. Am bătut cu mătura în tavan. Ca o gospodină insipidă din filmele hollywoodiene. Nimic. A doua oară, nimic. Tot ce am reușit a fost să îmi scutur praf în gură. Am renunțat. Poate chiar e complicat să fii Ulise și să pornești în călatoria lanțurilor de fier cu PATINELE IN PICIOARE.

Parcă am nisip în gură și îmi arde gatul. Gresia e bocnă sub tălpile mele. Ce unghii am, ar trebui să mi le mai tai, dar de vreo lună nu-mi găsesc unghiera. Mai contează? N-a mai trecut nicio femeie pe aici. Cum zicea mama, o să mă cațăr în copac cu ele.

Iau bidonul de apă din frigider, iau o gură și simt fiecare picatura de apă cum se izbește de  peretii  stomacului. Aș mânca o ciocolată, îmi facuse poftă fetița de la scara blocului care se murdărise la gură în timp ce lingea ambalajul. Ce grijă mai mare decât să te asiguri ca nu mai rămâne nicio bucățică  în hârtia de plastic…
Ah, de fapt, îmi făcuse poftă de a trăi și am urat-o pentru o secundă. Pentru prima dată în ultimii ani, voiam să mușc din viață de să mă înec cu ea.

Posted from WordPress for Android

Andrei si existentialismul (I)

Sunt Andrei și sunt funcționar într-o mare companie. Sunt un numar cu o eticheta. Șefii nu știu cum ne cheama, eu nu știu cum se cheamă postul meu, iar facultatea pe care am făcut-o nu are nicio relevanță în economia jobului. Lucrez de la 8 la 6 și mă întorc acasă cu autobuzul, atârnat cu mana de bara rece și împuțită, înconjurat de indivizi cu privirea rece și pierdută-n gol pe geamul aburit.magrit2

M-aţi întreba dacă salariul mă gratifica. Păi, mă duc la supermarketuri la sfârșit de săptămână să îmi iau porţia de energie din rafturile îmbâcsite cu alimente și să nu mai fiu atât de singur și deprimat. Zgomotul de aer condiționat se îmbina ciudat cu melodiile formațiilor contemporane care cânta în fiecare melodie despre dragoste. Mă duc în vacanță câteodată, vara, la bulgari, că iarna ori n-am de unde, ori n-am cu cine. Seara, când ajung acasă recitesc “Un anotimp în infern”, apoi deschid televizorul și schimb inert programele. Capii trust-urilor juisează la audienţa. Headline: Masacre în Etiopia, iar în stânga jos imagini cu umbre de somalezi care-și dau duhul. N-au nicio legatura geografica. Fac ce trebuie să faci când nu mai reziști în față atrocităților- îţi întorci privirea. Îmi updatez săptămânal profilul de Facebook să nu creadă prietenii ca sunt asocial și distribui filmuleţe amuzante sau melodii de la Guns N’ Roses. Când îmi vâjâie capul și simt cum mă descompun interior, îmi schimb poza de profil. Mama e prima care-mi dă like. Și coment: “vaaaaaiiii, Andrei, mamă, ai slăbit! Taicătu zice la fel. Te pupăm. Ok.”. Și atunci mă gândesc: “ când, căcat, am mâncat ultima oară?”. La serviciu mâncasem ceva covrigi dimineață. Și acum apune soarele.
Astea de la birou mă fac misogin şi-şi dau coate când mă văd pe coridor. Îs bune toate cu fustele lor mulate peste genunchi și cămășuțele transparente. “Pentru șefu-i decolteul ală, Mona?”. Îi e scârbă de mine. Și mie. Ele nu știu că-s frustrat și aș da orice să am pe cineva lângă mine. Acu’ trei ani una m-a distrus. A zis că vrea și ea o familie, o casă. Io i-am zis că-s prea tânăr pentru tâmpeniile astea. A bocit jumate de zi, dar a îndurat ca foaia de dictando când încerci să ștergi pixul cu radiera. Cu partea aia albastră. Și mai și scuipi. A plecat a două zi. Tot ce-a mai rămas din ea sunt o pereche de șosete, agrafe de păr și periuța de dinți. Pare fericită în poze, cu un tip care știe ce vrea de la viaţă, care conduce un Range și are ceas Tissot. Se vede când o îmbrățișează din spate.

largeAzi mi-a zis cineva că sunt cam galben la față. Poate am cancer. Ce mai contează. Bine că am făcut baschet . Ana zicea că-i place că pot să o pup pe creştet și atunci când se ridica pe vârfuri. Semăn şi cu mama, ochii albastru-închis, păr şaten și pomeți definiți. Dacă mor, cine alege îmbrăcămintea? Adică dacă-s mort, măcar să mă vadă ai mei îmbrăcat bine. Și Ana. I-am zis lui ăsta că n-am dormit prea bine aseară. A zâmbit de complezenţă și mi-a urat sănătate. Oricum asta facem tot timpul, ne facem urale și ne ștergem cu ele la cur. Cine să ne mai creadă. Nici noi nu ne mai credem.


To be continued. Maybe.

Rafa (Pt I)

– Îmi zici dacă îmi faci progamare, sa știu cum fac că am de recuperat și niște lecții..ăăă să știu cum să-mi gestionez timpul. Soarele care apunea prea greu pentru creanga zării aruncă straluciri prin parul ei ca o miere, iar ochii ușor melancolici, ascund negura și taina nopții ce avea să vină. Buzele uscate strigau. Mai avem apa?

– Voiam să-ți spun sa iei tu de la magazin un bidon, am pus la fier ce mai ramasese. Se uită din nou la prunca ei și șoptește tremurat. Ești bine? Adică, cum să zic, sufleteste. Uită să ia fierul de pe pliul rochiei, lăsînd o urma de arsura pe ea. La naiba! E a doua oara!

-Uhm, da, e okay totul. De ce? Dacă zice ca a auzit ca vorbeam singura în camera…ah, si-mi plăcea rochia aia.

Mama e cuprinsă de un atac compulsiv de panica care îi da fetei resortul sa gliseze printre masa de calcat și canapea, pentru a ajunge la ușa de la intrare.<

-Am ieșit, mă duc sa iau apa! Cerul ma iubește. Nici măcar nu am instrumentele intelectuale pentru a-mi motiva un afect sau starea asta perpetuă. Ca atunci cînd ai ramas fara cafea. Am un fond sufletesc straniu tare, conglomerate de devieri antagonice, tristeti, emoții, pulsiuni extravagante pe care n-am cum sa le explic. Mi se pare inefabilă judecata asta a mea. Cum să structurez, sa definesc? Poate ca de aia n-am prieteni.


În timp ce cugeta la structura ei sufletească, încojurata de o aura metafizica pîlpaitoare, se împiedică de bordura strazii, scapandu-si papucul din picior și aterizand icarian pe betonul agresiv. Extraordinar! Dar extraordinar, bai Rafa! Ce umilitor! Imi vine sa plang, cum sa plâng? Vaii, Doamne! Sper ca nu m-a văzut nimeni, acum am nevoie imperativa de o catabaza și nu una metaforica idioată! Expresia crispată, apanaj al unei stari paroxiste de frustare, injosire și furie, ii dau un aer tragi-comic. De pe culmile contrariului sufletesc nietzschean în valea plangerii din strada Doinei numărul cinci. Patronul drogheriei zâmbește ironic pe sub mustati, doar el a văzut-o. Bine că nu-i nimeni. Sânge, de unde, Doamne?! Cum reușesc doar eu sa fac tâmpeniile astea? Din genuchii firavi și din podul palmelor plangea cu lacrimi de durere roșie, epiderma brutalizata. Se ridică ravasita, se incalta, își scutura jeansii și trage o înjurătura zdravana printre dinți. Oricum nu știe să înjure. Era ceva cu căcat probabil.

Ce mai studem noi dacă Socrate și Aristotel împreuna cu ai lor confrati erau niște impiedicati? Se poate vedea ca danuneaza grav filozofiei, exceland în mizericordie.

Mergi drept, da, așa, excelent, ce, cum, nu s-a întâmplat nimic domnilor, așa, mergeți mai departe spre casele voastre, merg sublim, dacă o țin tot așa, poate mai beau și eu apa în seara asta.

|Excerpt from my wannabe short story|