Pîsîiala – o taină urbană

Pîsîiala – o taină urbană

 Nu pot să-i înțeleg pe ăștia care ma pâsâie pe stradă. Dom’le, is zile în care Afrodita și nimfele chiar nu-s de partea mea. Adică n-am o pictura artistica pe față, mai am un cos în frunte, parul într-un moț și alegerea vestimentara nu strigă chiar ‘felina praduitoare’.

Am motive întemeiate ca să ma bage în ceata unii indivizii, după cum urmează să istorisesc.

Primul caz este cel în care dragostea-ți șoptește pe stradă. Să acceptam virtualitatea în care m-aș da interesată.

Ei, fetița, da’ ce ochelari avem! Ce suparată ești măăă, maaaama ce ți-aș *insert Wagner’s  Ride Of The Valkyries *

Reacția imediată:

Atunci când grohaitotul mă ademenește cu dulcele-i grai sau onomatopee io cum aș putea să rezonez astfel încât sa ma dau căzută pe spate? La modul realist vorbind. E o problemă de logistică. Să ma opresc? Să mă duc spre el? Și să ii zic ce? “Ioi ma, păpușel, te vreau în viața mea acum.”; “Sa fii tu oare glasului iubirii”?; ” Mulțam de pâsâiala și de trivialitatea apelativului, mergem la o cafea?” Aș fi fascinată să aflu  procesul lor cognitiv.

 

large

 

Cei mai faini is ăia cu mașina care te claxonează. Mai că aș sari pe parbriz în semn de recunoștință. Mi-as ridica fusta-n cap de drag. Cum alfel sa le mulțumesc unor oameni care au un simț estetic atît de dezvoltat?

Sa reconstituim un scenariu. Trec strada, și deodată, acel el mă claxonează. Dar stai, ca ipochimenul nu e singur, n-are sânge în pompiță. Are suporteri . Deci trebuie să se dea cocoș cu ai lui în mașină. Așa. Claxonată, speriată și învăluită în diverse epitete care ne duc cu gândul la juisare, ar trebui să mă opresc în mijlocul străzii, să încurc circulația, și să ma duc la claxonator:

Bună, am auzit că m-ai claxonat și ai urlat ca un babuin după mine. Ești așa de curajos. De cînd îmi doresc un bărbat ca tine. Ce faci? Vrei sa ne cunoaștem mai bine? Vrei o relație serioasa?

Ma intreb asa in nestiinta mea crasă, cum se asteaptă, mai degrabă, cum si-ar dori sa reactioneze domnița semnalată. Nici nu sunt ironică și nici nu am frustrări feministe. Mi-as dori doar sa stiu.

Cred ca vor ramane o taina sistemul lor de gandire si implicit motivele pentru care fac asta. O taina ce-i drept  mai mult decat profana, dar tot o taină.

 

Be

Advertisements

Andrei și existențialismul (ll)

image

Am fost la alta clinică, genu’ ală de clinică unde ceri să mergi la un medic internist și te programează la gastroenterologie. “Dar aveți probleme de digestie?Nu? Pai cum aș putea să va ajut atunci? V-au trimis de la informații?”. După ajungi ca vițelul dezorientat la endocrinologie, ca doar cabinetul ăla mai era liber. Da’ tu n -ai nevoie aicisi le spui, dar sistemul stie ce-i mai bine pentru tine. Stie să se spele pe maine cand da cu bata-n balta și se manjeste de noroi, dar e atent și are grijă să te stropească și pe tine.

Și cam așa decurge o investigație bine facuta. Ies din cabinet, din clădire, merg pe stradă cu aceeași durere în tot corpul. Mi-e frig. Mă uit la toți din jurul meu, unu zbiară la copilul său, o babă vorbește singură și scuipa în lateral și un cățel se ține după mine. Știi, în viață nu-i de ajunsă durerea fizică , trebuie să vină adiacent și aia sufletească. Și psihică. Cum îi explici cuiva ca nu mai poți, ca dacă nu sângerezi, rănile exista si-s pline cu bube si puroi si îți vine sa-ți smulgi carnea de pe tine. Cine înțelege că în fiecare zi te trezești parcă cu o placă de beton pe piept și că nu e nimic fiziologic. Toți au tristețile lor, nu-i timp de necazul tău. Lumea merge înainte, covrigii se vând și soarele răsare.

M-am oprit la o librărie să mă uit în geam: ” Cum să faci față depresiei” , ceva romane despre distopii și mina mea de bou obosit reflectata. Am văzut tristețea lumii.
Trebuia să sun la serviciu azi să-mi iau concediu medical. Interesant e ca încă nu știu ce am. Oare ipohondria se pune?
N-am energia necesară. Nici nu îmi mai pasă, pur și simplu există momentele alea în viață în care îți bagi așa piciorului în tot și în același timp ți -ai fute una între ochi.

Acasă m-am lățit pe cearșaful rece. Poate răman inconstient pentru doua ore. Somnul e mai bun decat orice drog, nu mai știi de tine, nu te mai doare nu vrei, nu suferi, nu nimic. Asta în cazul în care zeii olimpieni sunt de partea ta și reusesti sa faci asta.
Ăsta de la etajul de sus nu înțeleg ce face. Își taraie pe jos lingurile, își număra colecția de cercei, își scăpa bilele anale nu pot să înțeleg. Am bătut cu mătura în tavan. Ca o gospodină insipidă din filmele hollywoodiene. Nimic. A doua oară, nimic. Tot ce am reușit a fost să îmi scutur praf în gură. Am renunțat. Poate chiar e complicat să fii Ulise și să pornești în călatoria lanțurilor de fier cu PATINELE IN PICIOARE.

Parcă am nisip în gură și îmi arde gatul. Gresia e bocnă sub tălpile mele. Ce unghii am, ar trebui să mi le mai tai, dar de vreo lună nu-mi găsesc unghiera. Mai contează? N-a mai trecut nicio femeie pe aici. Cum zicea mama, o să mă cațăr în copac cu ele.

Iau bidonul de apă din frigider, iau o gură și simt fiecare picatura de apă cum se izbește de  peretii  stomacului. Aș mânca o ciocolată, îmi facuse poftă fetița de la scara blocului care se murdărise la gură în timp ce lingea ambalajul. Ce grijă mai mare decât să te asiguri ca nu mai rămâne nicio bucățică  în hârtia de plastic…
Ah, de fapt, îmi făcuse poftă de a trăi și am urat-o pentru o secundă. Pentru prima dată în ultimii ani, voiam să mușc din viață de să mă înec cu ea.

Posted from WordPress for Android
image

Andrei si existentialismul (I)

Sunt Andrei și sunt funcționar într-o mare companie. Sunt un numar cu o eticheta. Șefii nu știu cum ne cheama, eu nu știu cum se cheamă postul meu, iar facultatea pe care am făcut-o nu are nicio relevanță în economia jobului. Lucrez de la 8 la 6 și mă întorc acasă cu autobuzul, atârnat cu mana de bara rece și împuțită, înconjurat de indivizi cu privirea rece și pierdută-n gol pe geamul aburit.magrit2

M-aţi întreba dacă salariul mă gratifica. Păi, mă duc la supermarketuri la sfârșit de săptămână să îmi iau porţia de energie din rafturile îmbâcsite cu alimente și să nu mai fiu atât de singur și deprimat. Zgomotul de aer condiționat se îmbina ciudat cu melodiile formațiilor contemporane care cânta în fiecare melodie despre dragoste. Mă duc în vacanță câteodată, vara, la bulgari, că iarna ori n-am de unde, ori n-am cu cine. Seara, când ajung acasă recitesc “Un anotimp în infern”, apoi deschid televizorul și schimb inert programele. Capii trust-urilor juisează la audienţa. Headline: Masacre în Etiopia, iar în stânga jos imagini cu umbre de somalezi care-și dau duhul. N-au nicio legatura geografica. Fac ce trebuie să faci când nu mai reziști în față atrocităților- îţi întorci privirea. Îmi updatez săptămânal profilul de Facebook să nu creadă prietenii ca sunt asocial și distribui filmuleţe amuzante sau melodii de la Guns N’ Roses. Când îmi vâjâie capul și simt cum mă descompun interior, îmi schimb poza de profil. Mama e prima care-mi dă like. Și coment: “vaaaaaiiii, Andrei, mamă, ai slăbit! Taicătu zice la fel. Te pupăm. Ok.”. Și atunci mă gândesc: “ când, căcat, am mâncat ultima oară?”. La serviciu mâncasem ceva covrigi dimineață. Și acum apune soarele.
Astea de la birou mă fac misogin şi-şi dau coate când mă văd pe coridor. Îs bune toate cu fustele lor mulate peste genunchi și cămășuțele transparente. “Pentru șefu-i decolteul ală, Mona?”. Îi e scârbă de mine. Și mie. Ele nu știu că-s frustrat și aș da orice să am pe cineva lângă mine. Acu’ trei ani una m-a distrus. A zis că vrea și ea o familie, o casă. Io i-am zis că-s prea tânăr pentru tâmpeniile astea. A bocit jumate de zi, dar a îndurat ca foaia de dictando când încerci să ștergi pixul cu radiera. Cu partea aia albastră. Și mai și scuipi. A plecat a două zi. Tot ce-a mai rămas din ea sunt o pereche de șosete, agrafe de păr și periuța de dinți. Pare fericită în poze, cu un tip care știe ce vrea de la viaţă, care conduce un Range și are ceas Tissot. Se vede când o îmbrățișează din spate.

largeAzi mi-a zis cineva că sunt cam galben la față. Poate am cancer. Ce mai contează. Bine că am făcut baschet . Ana zicea că-i place că pot să o pup pe creştet și atunci când se ridica pe vârfuri. Semăn şi cu mama, ochii albastru-închis, păr şaten și pomeți definiți. Dacă mor, cine alege îmbrăcămintea? Adică dacă-s mort, măcar să mă vadă ai mei îmbrăcat bine. Și Ana. I-am zis lui ăsta că n-am dormit prea bine aseară. A zâmbit de complezenţă și mi-a urat sănătate. Oricum asta facem tot timpul, ne facem urale și ne ștergem cu ele la cur. Cine să ne mai creadă. Nici noi nu ne mai credem.

 

To be continued. Maybe.

Rafa (Pt I)

– Îmi zici dacă îmi faci progamare, sa știu cum fac că am de recuperat și niște lecții..ăăă să știu cum să-mi gestionez timpul. Soarele care apunea prea greu pentru creanga zării aruncă straluciri prin parul ei ca o miere, iar ochii ușor melancolici, ascund negura și taina nopții ce avea să vină. Buzele uscate strigau. Mai avem apa?

– Voiam să-ți spun sa iei tu de la magazin un bidon, am pus la fier ce mai ramasese. Se uită din nou la prunca ei și șoptește tremurat. Ești bine? Adică, cum să zic, sufleteste. Uită să ia fierul de pe pliul rochiei, lăsînd o urma de arsura pe ea. La naiba! E a doua oara!

-Uhm, da, e okay totul. De ce? Dacă zice ca a auzit ca vorbeam singura în camera…ah, si-mi plăcea rochia aia.

Mama e cuprinsă de un atac compulsiv de panica care îi da fetei resortul sa gliseze printre masa de calcat și canapea, pentru a ajunge la ușa de la intrare.<

-Am ieșit, mă duc sa iau apa! Cerul ma iubește. Nici măcar nu am instrumentele intelectuale pentru a-mi motiva un afect sau starea asta perpetuă. Ca atunci cînd ai ramas fara cafea. Am un fond sufletesc straniu tare, conglomerate de devieri antagonice, tristeti, emoții, pulsiuni extravagante pe care n-am cum sa le explic. Mi se pare inefabilă judecata asta a mea. Cum să structurez, sa definesc? Poate ca de aia n-am prieteni.

image

În timp ce cugeta la structura ei sufletească, încojurata de o aura metafizica pîlpaitoare, se împiedică de bordura strazii, scapandu-si papucul din picior și aterizand icarian pe betonul agresiv. Extraordinar! Dar extraordinar, bai Rafa! Ce umilitor! Imi vine sa plang, cum sa plâng? Vaii, Doamne! Sper ca nu m-a văzut nimeni, acum am nevoie imperativa de o catabaza și nu una metaforica idioată! Expresia crispată, apanaj al unei stari paroxiste de frustare, injosire și furie, ii dau un aer tragi-comic. De pe culmile contrariului sufletesc nietzschean în valea plangerii din strada Doinei numărul cinci. Patronul drogheriei zâmbește ironic pe sub mustati, doar el a văzut-o. Bine că nu-i nimeni. Sânge, de unde, Doamne?! Cum reușesc doar eu sa fac tâmpeniile astea? Din genuchii firavi și din podul palmelor plangea cu lacrimi de durere roșie, epiderma brutalizata. Se ridică ravasita, se incalta, își scutura jeansii și trage o înjurătura zdravana printre dinți. Oricum nu știe să înjure. Era ceva cu căcat probabil.

Ce mai studem noi dacă Socrate și Aristotel împreuna cu ai lor confrati erau niște impiedicati? Se poate vedea ca danuneaza grav filozofiei, exceland în mizericordie.

Mergi drept, da, așa, excelent, ce, cum, nu s-a întâmplat nimic domnilor, așa, mergeți mai departe spre casele voastre, merg sublim, dacă o țin tot așa, poate mai beau și eu apa în seara asta.

|Excerpt from my wannabe short story|

When in October, wishing it was summer

image
I saw her slowly gettin out of the ocean, rays of sunshine melting onto her chocolate skin, drops of water touching the hot white sand. “It’s like wet happiness waking me up to life, then she started giggling, her dimples harmonising her features, her eyes invading mines with joy, ain’t I a lil bit pretentious, love?” She said, kneeing on the bright towel, kissing me, her salty lips brushing tenderly against mine. I’ve cupped her face with my hands and I’ve removed a few of dark hair strands from her forehead, as she tickled my chin with her eyelashes. “I dig pretentious”, and she looked away, closing her eyes, breathing deeply, smiling. “Like you had a choice, she mumbled biting my ear. Now let’s go grab something to make my belly happy, she’s been lonely there lately”.

As if I was hungry, being with her, tasting her, feeding my thoughts and soul from her presence, nothing else mattered, not even starving biologically .
image

             The ocean too deep for the inextricable love one can have for another being…just you know, how she got scared whenever a so called big wave came her way, her eyes widening, mouthing towards me: “Rolling in the deeep” and then jumping head first, the way she squinted her eyes when she had no sunglasses on, trying to elucidate the mysteries of the horizont, how she licked her index finger while she turned another page of “Lolita”. That soul was mine, my sun on a crisp morning, my light standing in front of me on her tip toes, trying to reach my nose to kiss me.


If Aphrodite and Ishtar were real goddesses, man, there will be a new Iliad, hybris upon her, Greek and Akkadian ancient gods uniting because, you see, my love, was an imminent infallible light to ones life. That was her hamartia, and she didn’t even knew.

I grabbed her gently from the waist, putting her on my lap, and I whispered ” I need you fully fuelled with food, light of my life. Let’s go.” She brushed her fingers through my hair and pulled me next to her face “What took you so long?” .’Cause I craved her for breakfast, lunch and dinner, and I will my whole entire life. She pushed me playfully on the sand, her bronze cheeks highlighting with a pale rozè, “Nabokov would be envious with your choice of words” she said.

And right there, under the fairylike violet sky with its pink and yellow shades, listening the waves washing the shore, evanescing into the wet sand with all of my worries, right there with her smell of vanilla and salt water imprinted in my nostrils, I knew she was inked on my heart, and to remove her, suffering was inevitable.

image