God is dead

…we killed Him.

espresso vibe
Caspar David Friedrich

In an atheistic and desacralised world, men thinks he has liberated himself from gods. The burden of a transcendental power has been lifted, no worshiping, no faith, no axiomatic truth. All is permitted, as Raskolnikov declared. No other judges other than the faulty and finite mortal judgement. I guess that suffices our unrest for justice.

But then again why do we feel guilty whenever we do wrong even if we convince ourselves it’s okay? One could argue that those are the society’s rules propagated through education by parents, teachers etc and those rules put a moral restrain on our consciousness . But then again, this means that everything is a social construct and, for example, murder (prohibited by the 6th commandment) is fine and one should not feel guilty.  Therefore, if  you can take someone’s life without ever getting caught, no higher authority can chastise you.

Do yo’ thang honey.

But paradoxically,  the human nature in its quest for freedom, enslaved itself with terranial stuff. Shifting from an all powerful entity, people needed intrinsically to adore something and to prosternate. Therefore we made idols from whatever we could find: booze, cigarettes, celebrities, sex, drugs so on and so forth. Idolizing the perishable instead of the perennial.

It’s all fun and games until you suffer and you feel your fucking heart being ripped out of your chest, when you wake up and there’s nothing worth living for and pounds of concrete hold your mind and body.  Craving pleasure, after pleasure but you can never fulfill this urge, because you’re looking for it in all the wrong places. All followed shortly like a counterpoint by suffering. The more intense the lust the more profound the pain.

But who gives a shit about that, at least we’re content, right? We must be if we consciously made that translation.  We must be if this brings harmony to our lives. After all we have a meaning in life, right?

In this cultural-Marxist era we consume our teen years for fickle hedonism, not being aware of sacrificing sometimes a virtual virtuous lifetime.



Thought of the day #3


Everywhere, well not in the bathroom, there’s this echo lingering “Be yourself”.  Everyone hears it at some point or another but they go on with their lives.  It has become so trivialized that it lost its meaning.

Who the fuck am I actually? Am I who I am at this present time or the virtuality of a future me? I have no idea.

Nowadays everyone is a special snowflake. The previous idiom is so subliminally engraved in their unconscious that there’s no doubting of its veracity.  They’re all unique and wonderful. Nobody is like them. At least that’s what they think.

Oh but I’m not thinking like them. Oh yes, yes you are, you all have that mentality, just look around and start questioning things

I’m doing my own thing in life  No, no you’re not, you’re following a pre-defined societal pattern. What specifically are you revolting against?

It’s not like that, I’m not doing what they do. Really, though? Just because it’s on a smaller scale it doesn’t deny its occurrence.  Isn’t somewhere in there some cognitive dissonance?

Bah, but then again, who really cares if they think they are the counterculture when in fact they represent the system, right?


Thought of the day #2

René Magritte

Friendships are tough and if you do have a beautiful one, don’t take it for granted. I know we are all faulty in our own ways, self-absorbed, looking often for an individual outcome out of a relationship. People fake their way into a friendship, consciously or subconsciously, in search of social status, material stuff, emotional trash, information and so on. We’re not driven by sacrifice and love anymore.

What good is that for? If everyone’s hands are dirty, why mine should be clean? People stopped giving more than they receive. And I’m not taking about superficial things. We all want something in return, as fast as possible and this egocentric expectation fucks up the whole thing. We respond to problems in regards to our fellow friends with a talionic punishment. If someone yells at us, we yell harder, if someone says harsh words we make sure ours are more hurtful. If they do wrong to us we, of course, we raise the bar. And most of the time, we are the only reprehensible entities, because it’s only our perception of a certain thing and not the real intention of that person. The tape is playing in our head. Over and over.

And mind you, there’s a fine difference between kindness and gullibility. Don’t let the fear of loneliness keep you trapped with people that vampirize you, ’cause you’ll be the only one culpable. If you can’t handle being alone then you’ve gotta work on yourself first. Struggle to be the best soul you would like to spend time with and then others will crave your vibes. (Off topic- I’m fascinated with humans that are paradoxical, the appearance doesn’t match the essence, but in a alluring way. How you can find in them peculiar talents, intriguing ideas and interests. So cultivate your inner world and make it magnetic.)

Choose wisely your confidants, because You are the average of the five people you most associate with.


Thought of the day #1

By Raluca Lungu

Why is it more appealing to say you’re a philanthropist ( cf. Thefreedictionarysomeone who makes charitable donations intended to increase human well-being) than a good man? Seeing a bio in which was stated that noun triggered me, but not in a social justice warrior way haha. Why would you describe yourself like that?

Does this designation gratify someone’s ego because it implies their wealth? Maybe. Not that I’m minimizing the importance of such an act, but when one gives from their colossal abundance a drop only for notoriety, is that moral? Because you only know who philanthropists are because they want you to know them. Otherwise they’ll be just good man known maybe by their family or close friends. Whenever a good deed is wanted to be acclaimed by other’s appreciation, the ego comes in and infects all of it. That is vicious. Some will say : Ugh, fuck off, why does it count if that person helps by donating capital? Well, judging like this I think we’re victims of a sophism. Should’t we also care about the decadence of character? Should’t we preserve it? What if all people would act this way, egotistically, but gilded in altruism?

It looks a lot like the antipode of the end justifies the means, where the end is the self-pride. Therefore, the intention is more valuable than the ostentatious grandeur of the gesture.

But when you give to the needy, do not let your left hand know what your right hand is doing. – Matthew 6:3

So let us be good people, nicer than necessary, giving more than we receive, as cringy as that sounds. To make known our humanitarianism only if it is paramount, so that it could directly guide people to follow our example. We can’t all be philanthropists, but we can all be righteous mortals.

Ergo, go with a genuine heart and make someone happy today .

Zîmbetele sunt pomană


Scroll-uiam inertă pe Instagram in timp ce-mi lungeam picioarele pe pereti, când am dat peste fotografia aceasta şi m-am oprit. Nu ştiam fotograful sau identitatea persoanelor din poză, ci doar faptul că locaţia este Palestina şi că perimetul de desfăşurare al lor este printre dărăpănături. (Mai apoi am aflat detalii  pe net). Este emoţionantă şi te tulbură, pe tine cel care pufai cerculeţe de fum, stai la o cafea, mijesti ochii la soare de pe bancă sau te afli în orice alt loc în care te simţi confortabil şi în siguranţă. E o fotografie de care mă ruşinez văzând-o printre atâtea imagini blazate şi superficiale.

Imaginea aceasta transpune extraordinar capacitatea de transfigurare a omului.
Un tată își îmbăiază fetița și nepoțica în baia ruinată, a casei lor ruinate, situată într-o Gaza ruinată. Ce poate fi mai sfâşietor pentru un părinte decât să conştientizeze soarta tragică a copiilor şi probabil potenţialitatea celei viitoare. Dar oamenii ăştia rad sub soarele verii! Aş vrea să spun că sunt fericiţi, pentru că pe mine mă fac fericită.

Să credem că este o imagine etică. Știm substratul nenorocit și fondul imaginii, dar în același timp o estetizăm. Un efect, un contrast, o perspectivă. Dar să nu ne întristăm mai apoi după ce zâmbim când bucuria copilelor se furișează prin spațiul virtual. Punctumul de care vorbește Barthes în Camera Luminoasă, detaliul care te “înţeapă” cand privești o fotografie, pentru mine e râsul pur și în același timp, antitetic, improbabilitatea existenței lor actuale. Mă loveşte, mă tulbură acest fapt. Ce fac ei acum? Mai trăiesc? Vor scăpa din acel univers? Așa arata viitorul?

Spiritul nu poate fi încătuşat, căci nu este imaent acestei lumi. Toţi dispunem de aceleaşi resorturi sufleteşti, dar ale unora oxidează nefiind întrebuinţate. Suntem morocănoși si ne desființăm ca energii pozitive creatoare de fiecare dată cand nu ne convine ceva la noi sau la cei din jur. Zîmbetele sunt pomană. Suntem mici arhitetcți care îsi poti construi lumea pe cele mai inalte culmi. Dar razboiul e în launtrul nostru, este nevazut.


Unii dintre cei care au patimit sub regimul comunist, studenti, oameni nevinovati, intelectuali de elita inchiși ca detinuti politici au mai putut zambi dupa ani inspaimantatori in infern. Richard Wurmbrand spunea că dacă într-o zi nu poți zâmbi, să nu-ți deschizi prăvălia. Adaptabilitatea ființei umane este excepțională, de la mânuirea paharelor de cristal ale veneţienilor, până la dormitul pe o scândură, nemâncat, torturat într o celulă a Securității.

Putem să speculăm la nesfârșit analizand imaginea, că şi loviți de dezastre  oamenii găsesc declicul interior de a-şi confecționa clipe de fericire, că fotografia e o fabricație, un montaj etc. Dar care e scopul acesteia? Pentru că nu e una ordinară, face parte dintr-un context belic,  la care Occidentul a început să-şi schimbe poziţia de spectator şi începe să devină actant. Nu e doar acolo e și un aici.

Atâta timp cât sentimente nobile se trezesc în noi din somnul cel de veci şi ne motivează să problematizam idei, nu mai este nevoie de nicio justificare.

Mai putem și cozonac

Adeseori nu ne dam seamă cât de binecuvântați suntem cu viața pe care o trăim, îndestulata cu toate necesitățile și surplusurile.

Zilele astea am scrâșnit din dinți prin magazine, nu mai zic de drumul până la ele plin de ambuteiaje, caramboluri și de șoferi spumoși la gura. Am oftat și ne-am plâns ca nu găsim ăl-nu-stiu-ce, ca asta e cu margini maro și nu negre, ba ca văzătoarea în loc să îți cânte “oda bucuriei”, s-a uitat urât la tine, ea săraca poate gandindu-se cate ore mai are la dispoziție să stea cu copiii și să facă salată de boeuf.

Plin de vânători capitaliști de carne injectată care merg ca niște zombie în piețe și la supermarketuri, care-i așteaptă cu falcile larg deschise.

Nu ne convine ca am luat prea multe cadouri și că am primit prea puține. Nu ne convine ca am primit prea multe și că nu-s ce voiam noi. Ba că Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie, ci ca e înlocuirea unei sărbători păgane și ca sărbătorim de prosti. Bravo, ma. Ne-au fraierit toate sinoadele ecumenice, rău îmi pare. IMG_8051.jpg

Să fereasca să mai vorbim de vreme. Ce vreme-i asta, apai nici un fulg amnezic să nu cadă? Oleaca de zăpadă, dom’le. Dacă era scenariul în care ningea, toți se plângeau ca le-a intrat apă la degete și ca au rămas împotmoliți ca biscuitii-n pahar.

Da’ chiar așa nemernici să fim? Știm măcar ce sarbatorim? Brad, luminițe, moși…nu?

Ne uram pace și “Crăciun fericit” en-gross, fără să empatizăm, doar să livrăm un ambalaj, căci nu mai contează ce e în el. Noi ne facem sarbatorile de tinichea.

Eu zic ca dacă citești postarea asta de pe telefon sau orice alt device, deja ești mai privilegiat decât 50% din populația globului. Ești binecuvântat că dupa sarmale te rogi sa mai poti si cozonac, pentru ca poți scrie un bilețel de mulțumire, pentru ca te scobești în nas cu unghiile cu gel, pentru ca nu trebuie sa te ferești de raiduri aeriene și pentru ca nu mai mănânci ecler, ci macarons.123

Să nu avem fripturi în burtă și smoala-n suflet, ca tot pentru noi le facem pe toate. Știi ce e greu? Sa-mi iau câteva secunde sa-mi dau seama de toate astea și chiar sa le rumeg puțin. Să realizez ca oamenii chiar mor de foame și ca unii nu beau cafea, beau cicoare îndoită cu apă. Și ca unii se benoclează acum la ecran și li se umfla vena-n gât ca am pomenit de Dumnezeu.

Să mulțumim pentru toate câte avem, că exact noi suntem ăia fericiții, ca noi avem prea multe și necesitam putine, noi. Necredinta sau negarea unei transcendențe nu este apanajul nerecunoștinței .

Io încă n-am făcut prea multe fapte bune, ba chiar am fost un Grinch, un pechinez clocotitor. Spun ca azi o să schimb ceva din prea plinul meu. Pentru ca sunt o privilegiată și sunt nespus recunoscătoare ca pot să scriu asta de pe un telefon de 5.5 inch.cats

Manca-v-ar dragostea!

Mai traim si pentru noi? (II)

Viata mea

Sautare, salutare! M-as dezvinovati spunand ca am fost uber ocupata si n-am avut timp sa scriu, dar ar functiona exact ca promisunea de  a invata in vacanta pentru sesiune.

Nu i așa că e frustrant să începi un proiect, să îți urmezi o idee și să o abandonezi, în timp ce ai mustrări de conștiința, dar stai ca o plăcintă caldă cu brânză? Cam așa e viața mea. De aia mă duc la sală.
Să scriu e un travaliu câteodată, parcă mă duc la priveghi. Mă holbez la ecran, la tastatură, văd că e murdară, o mai dau cu spirt. După aia mă conving că e foarte probabil să funcționeze cu pixul. Nu pe laptop, dar ați ghicit, în agenda mea cu sclipici care are pe copertă și un mesaj motivațional în engleză: “Ești briliantă”. Apreciez. Mai rar agende așa.
Ideea e că îmi screm profund celulele nervoase, îmi înjur imaginația (de parcă e vina dânsei) și produsul este uneori hilar și deprimant. Am poezii și texte la care mă prăpădesc de râs după ce le citesc, zici că am autism. The point is: nu contează produsul finit să exceleze, nu contează dacă e prost, dacă e bun. Contează să izvorască dintr un proces pur de magie creativa, în care tu imbratisezi ideile si stai cu ele la o cafea.

large (1)Dar câteodată inspirația mă lovește în cele mai bizare și incomode momente. Iubesc asta. Mă apuc să scriu pe stradă, exact ca acum. A trebuit să pun pauză la un video educativ. Hotline bling. Îmi vine să scriu când mă pun în pat și îmi vine să plâng de somn. Am lângă mine post-it-uri și un pix. Notez ideile cu ochii închiși. Dimineață sunt o revelație și atât de comice.E totul dezarticulat, ciudat, dar autentic. Nu original, autentic. Nu mai există originalitate. Cică: “fii original”. Apăi cum să fiu EU originală dacă totul e scris și rescris continuu. În teatru, toți au încercat să-l egaleze pe Shakespeare. El a tratat sublim toate temele ontologice, ce să mai facă ceilalți? Pur și simplu toţi au irumpt toată autenticitatea pe care au avut-o în ei, erau ca niște vulcani, mii de Vezuvii. Extrapolând, e valabil în orice domeniu.
M-am luptat până acum cu incertitudinile, cu fricile, cu tristețile. Ba că nu-s originală, că nu-s destul de creativa, că nu sunt destul de deșteaptă nu sunt aia, aia, aia.
Fata de cine?
Cine îmi poate îngrădi creația? Care sunt limitele şi parametrii în care ea se joacă? Cred că e datoria noastră să împrăştiem ce s-a pus în noi, ca vase de aur ce suntem. Să ne înmulţim talanţii, ca să-i avem sub saltea nu o să ne ajute la nimic.
Nu zic că trebuie să schimbe lumea creaţia ta, să fie genială, să placă oamenilor, trebuie să te elibereze. E foarte probabil ca ceea ce purcede să le pară altora o tâmpenie, o inadecvare, o inutilitate. Și ce? Atâtea comori zac în noi, iar noi le irosim cum fac ăștia cu Roșia Montană. E, cum să zic, o obligație dulce și ne imperativa pe care toți suntem chemați să o îndeplinim.
O să zic ceva ce nu vrem să auzim. Ești temporar pe Pământ. Un efemer. Nimănui nu o să îi mai pese de tine după ce închizi ochii. Frica e o pompa de dezumflat saltele gonflabile, dar asta nu inseamna ca trebuie sa o suprimi. Pleci la drum cu ea, dar nu o lasi sa conduca. Sta pe bancheta din spate.
Ce papanașul măsii aștepți?
Nu e ușor deloc, adică sunt șanse foarte mari să eșuezi dacă te expui. E probabil ca o persoană din lumea asta să îl considere magnific, iar restul să râdă de tine și să considere o imbecilitate deprimantă ce faci.
Dar sunt tot atâtea șanse să schimbi o viață, să fii un mesager al frumosului, să fii împlinit.
Dacă toți titanii acestei lumi trăiau în frica de a nu fi criticați, n-am mai fi citit “Mândrie și prejudecată”, n-am mai fi admirat tablouri de Monet și probabil n-am fi ascultat simfonii de Beethoven.
Criticăm și suntem criticați, dar e o linie fină între ură și observație. Pentru Nabokov, Dostoievski a fost un scriitor mediocru cu un pic de umor iar restul fiind platitudini literale. Mno, cu tot respectu’, domnu’ teoretician, să fie Lolita sănătoasă, da’ ești chișat. Deci e vorbă de geniul literaturii ruse și TU zici că are complexe Freudiene.
Dar asta zic, dacă s-a zis asta despre Dostoievski, cu siguranță despre mine, ca muritoare, mâncătoare de ovăz, se pot zice lucruri mult mai urate.
Așa că, face-ţi, mă, ceva cu ideile și creativitatea aia.

Incepem cu iubitele cadouri din iarna asta. ❤large (2)