Serendipity and still not enough

Now you stepped outside. You’re not sad nor happy, but there’s an aching pain in your chest. It’s like that state when you’re not awake, but not asleep either.

Plain. But still bothered. Like when you have a little pebble in your shoe. Fuck that pebble.

You put your earphones on and breathe in the warm scented summer air. Music blasts and connects the dots in your soul just like you did when you were little on the coloring books. You close your eyes and a flood of memories start to crash on your temples and emotions resurrect.

You frown and look down.
Why did I not have the courage? Why I couldn’t let go of my pride? Why try to impress people that don’t give a shit about me? Why does rejection have the opposite effect? Why do I think that if I’ll have an answer, it will gratify my ego? What if nothing will change?

I should’ve listened. Cared. Loved. Given. And other times I shouldn’t have. So many should’ve, could’ve. 

1097231_1401953066692784_193275830_o

So many personas you could be, various potential versions of you. But you still think you choose the worst one.. Constant voices whispering that you’re not enough. Never enough.

How can one continuously crave to be a whole spectrum of forms?  How can you express enough of what bottles in inside of you? It’s never enough. After I say, write, do there’s always something left lingering, that may have been better. Always, always, always.

You change the song. The dusty bubble gum horizon is gently caressed by soft golden puffs. Life is majestic . And you are a complex conglomerate of cells with the deepest of thought processes and feelings. Weird. But as Voltaire said, If there’s no God it would be necessary to invent him. HE raises the bar.

One step, two steps, three… who’s counting, you look up in the sky and little incandescent dots sparkle magically. There were starsThey burned my eyes.

And they’re dead. Imploded gas clouds. Scientifically sounds so not 19th century romantic. But your heart has premature ventricular contractions whenever a glittery dot scratches the sky. We know them as falling stars. They’re only meteoroids falling into the Earth’s atmosphere and burning up. Just like one falls in love.

 It’s expected for one be mesmerized when you rise you eyes and catch the infinite, even if you know all the scientific answers.
You want to thank someone when nature unfolds in front of you and leaves you speechless and gives you sublime feelings. The gratitude bursts from within you. It’s intrinsic.

We’re tremendous symbolical creatures investing most things with a meaning. Transcendental one or terrestrial.

Volume goes up and the corners of your mouth do too. The sweet perfume of linden impregnates in your nostrils completing the picture like a golden frame.

So good to be alive.

1039698_1457937614427662_992893186_oBe

 

Zîmbetele sunt pomană

mfPBRMu

Scroll-uiam inertă pe Instagram in timp ce-mi lungeam picioarele pe pereti, când am dat peste fotografia aceasta şi m-am oprit. Nu ştiam fotograful sau identitatea persoanelor din poză, ci doar faptul că locaţia este Palestina şi că perimetul de desfăşurare al lor este printre dărăpănături. (Mai apoi am aflat detalii  pe net). Este emoţionantă şi te tulbură, pe tine cel care pufai cerculeţe de fum, stai la o cafea, mijesti ochii la soare de pe bancă sau te afli în orice alt loc în care te simţi confortabil şi în siguranţă. E o fotografie de care mă ruşinez văzând-o printre atâtea imagini blazate şi superficiale.

Imaginea aceasta transpune extraordinar capacitatea de transfigurare a omului.
Un tată își îmbăiază fetița și nepoțica în baia ruinată, a casei lor ruinate, situată într-o Gaza ruinată. Ce poate fi mai sfâşietor pentru un părinte decât să conştientizeze soarta tragică a copiilor şi probabil potenţialitatea celei viitoare. Dar oamenii ăştia rad sub soarele verii! Aş vrea să spun că sunt fericiţi, pentru că pe mine mă fac fericită.

Să credem că este o imagine etică. Știm substratul nenorocit și fondul imaginii, dar în același timp o estetizăm. Un efect, un contrast, o perspectivă. Dar să nu ne întristăm mai apoi după ce zâmbim când bucuria copilelor se furișează prin spațiul virtual. Punctumul de care vorbește Barthes în Camera Luminoasă, detaliul care te “înţeapă” cand privești o fotografie, pentru mine e râsul pur și în același timp, antitetic, improbabilitatea existenței lor actuale. Mă loveşte, mă tulbură acest fapt. Ce fac ei acum? Mai trăiesc? Vor scăpa din acel univers? Așa arata viitorul?


Spiritul nu poate fi încătuşat, căci nu este imaent acestei lumi. Toţi dispunem de aceleaşi resorturi sufleteşti, dar ale unora oxidează nefiind întrebuinţate. Suntem morocănoși si ne desființăm ca energii pozitive creatoare de fiecare dată cand nu ne convine ceva la noi sau la cei din jur. Zîmbetele sunt pomană. Suntem mici arhitetcți care îsi poti construi lumea pe cele mai inalte culmi. Dar razboiul e în launtrul nostru, este nevazut.

large

Unii dintre cei care au patimit sub regimul comunist, studenti, oameni nevinovati, intelectuali de elita inchiși ca detinuti politici au mai putut zambi dupa ani inspaimantatori in infern. Richard Wurmbrand spunea că dacă într-o zi nu poți zâmbi, să nu-ți deschizi prăvălia. Adaptabilitatea ființei umane este excepțională, de la mânuirea paharelor de cristal ale veneţienilor, până la dormitul pe o scândură, nemâncat, torturat într o celulă a Securității.

Putem să speculăm la nesfârșit analizand imaginea, că şi loviți de dezastre  oamenii găsesc declicul interior de a-şi confecționa clipe de fericire, că fotografia e o fabricație, un montaj etc. Dar care e scopul acesteia? Pentru că nu e una ordinară, face parte dintr-un context belic,  la care Occidentul a început să-şi schimbe poziţia de spectator şi începe să devină actant. Nu e doar acolo e și un aici.

Atâta timp cât sentimente nobile se trezesc în noi din somnul cel de veci şi ne motivează să problematizam idei, nu mai este nevoie de nicio justificare.

Florentia

IMG_8563
Daca la 1420, Brunelleschi reuseste sa construiasca asemenea minune de cupola vitruviana, parca iti da nadejdea ca si tu iti poti termina licenta.

IMG_8657

IMG_8517
When you try to pull that Clint Eastwood badass vibe, but all you can think of is coffee.
IMG_8635
Treaba asta asta nu alimenteaza deloc frica, ma simt in siguranta, ca un fetus, safe and sound.

IMG_8667

IMG_8528
I got my eyes on you.
IMG_8573
Cand pare ca zambesti, dar, de fapt, ii spui maica-tii sa focalizeze mai repede ca ti-au inghetat si visele.
IMG_8594
Te gandesti ca era un timp cand oamenii investeau acelasi pathos in detaliu cat si in intreg.

IMG_8595

IMG_8634
David – Michelangelo
IMG_8649
Ponte Vecchio
IMG_8686
Peste drum de Palatul Pitti, cum te duci spre Ponte Vecchio, treci pe langa o cladire in care a locuit, o perioada, scriitorul rus. O placa de marmura ne spune că acolo a căpătat trup prinţul Mîşkin. I fangirled.

IMG_8621 IMG_8626
IMG_8637

Vazute de-a lungul Galeriei Uffizi:

 

IMG_8639 IMG_8641 IMG_8642 IMG_8643

IMG_8664 IMG_8676 IMG_8685

Andrei și existențialismul (ll)

image

Am fost la alta clinică, genu’ ală de clinică unde ceri să mergi la un medic internist și te programează la gastroenterologie. “Dar aveți probleme de digestie?Nu? Pai cum aș putea să va ajut atunci? V-au trimis de la informații?”. După ajungi ca vițelul dezorientat la endocrinologie, ca doar cabinetul ăla mai era liber. Da’ tu n -ai nevoie aicisi le spui, dar sistemul stie ce-i mai bine pentru tine. Stie să se spele pe maine cand da cu bata-n balta și se manjeste de noroi, dar e atent și are grijă să te stropească și pe tine.

Și cam așa decurge o investigație bine facuta. Ies din cabinet, din clădire, merg pe stradă cu aceeași durere în tot corpul. Mi-e frig. Mă uit la toți din jurul meu, unu zbiară la copilul său, o babă vorbește singură și scuipa în lateral și un cățel se ține după mine. Știi, în viață nu-i de ajunsă durerea fizică , trebuie să vină adiacent și aia sufletească. Și psihică. Cum îi explici cuiva ca nu mai poți, ca dacă nu sângerezi, rănile exista si-s pline cu bube si puroi si îți vine sa-ți smulgi carnea de pe tine. Cine înțelege că în fiecare zi te trezești parcă cu o placă de beton pe piept și că nu e nimic fiziologic. Toți au tristețile lor, nu-i timp de necazul tău. Lumea merge înainte, covrigii se vând și soarele răsare.

M-am oprit la o librărie să mă uit în geam: ” Cum să faci față depresiei” , ceva romane despre distopii și mina mea de bou obosit reflectata. Am văzut tristețea lumii.
Trebuia să sun la serviciu azi să-mi iau concediu medical. Interesant e ca încă nu știu ce am. Oare ipohondria se pune?
N-am energia necesară. Nici nu îmi mai pasă, pur și simplu există momentele alea în viață în care îți bagi așa piciorului în tot și în același timp ți -ai fute una între ochi.

Acasă m-am lățit pe cearșaful rece. Poate răman inconstient pentru doua ore. Somnul e mai bun decat orice drog, nu mai știi de tine, nu te mai doare nu vrei, nu suferi, nu nimic. Asta în cazul în care zeii olimpieni sunt de partea ta și reusesti sa faci asta.
Ăsta de la etajul de sus nu înțeleg ce face. Își taraie pe jos lingurile, își număra colecția de cercei, își scăpa bilele anale nu pot să înțeleg. Am bătut cu mătura în tavan. Ca o gospodină insipidă din filmele hollywoodiene. Nimic. A doua oară, nimic. Tot ce am reușit a fost să îmi scutur praf în gură. Am renunțat. Poate chiar e complicat să fii Ulise și să pornești în călatoria lanțurilor de fier cu PATINELE IN PICIOARE.

Parcă am nisip în gură și îmi arde gatul. Gresia e bocnă sub tălpile mele. Ce unghii am, ar trebui să mi le mai tai, dar de vreo lună nu-mi găsesc unghiera. Mai contează? N-a mai trecut nicio femeie pe aici. Cum zicea mama, o să mă cațăr în copac cu ele.

Iau bidonul de apă din frigider, iau o gură și simt fiecare picatura de apă cum se izbește de  peretii  stomacului. Aș mânca o ciocolată, îmi facuse poftă fetița de la scara blocului care se murdărise la gură în timp ce lingea ambalajul. Ce grijă mai mare decât să te asiguri ca nu mai rămâne nicio bucățică  în hârtia de plastic…
Ah, de fapt, îmi făcuse poftă de a trăi și am urat-o pentru o secundă. Pentru prima dată în ultimii ani, voiam să mușc din viață de să mă înec cu ea.

Posted from WordPress for Android
image

Andrei si existentialismul (I)

Sunt Andrei și sunt funcționar într-o mare companie. Sunt un numar cu o eticheta. Șefii nu știu cum ne cheama, eu nu știu cum se cheamă postul meu, iar facultatea pe care am făcut-o nu are nicio relevanță în economia jobului. Lucrez de la 8 la 6 și mă întorc acasă cu autobuzul, atârnat cu mana de bara rece și împuțită, înconjurat de indivizi cu privirea rece și pierdută-n gol pe geamul aburit.magrit2

M-aţi întreba dacă salariul mă gratifica. Păi, mă duc la supermarketuri la sfârșit de săptămână să îmi iau porţia de energie din rafturile îmbâcsite cu alimente și să nu mai fiu atât de singur și deprimat. Zgomotul de aer condiționat se îmbina ciudat cu melodiile formațiilor contemporane care cânta în fiecare melodie despre dragoste. Mă duc în vacanță câteodată, vara, la bulgari, că iarna ori n-am de unde, ori n-am cu cine. Seara, când ajung acasă recitesc “Un anotimp în infern”, apoi deschid televizorul și schimb inert programele. Capii trust-urilor juisează la audienţa. Headline: Masacre în Etiopia, iar în stânga jos imagini cu umbre de somalezi care-și dau duhul. N-au nicio legatura geografica. Fac ce trebuie să faci când nu mai reziști în față atrocităților- îţi întorci privirea. Îmi updatez săptămânal profilul de Facebook să nu creadă prietenii ca sunt asocial și distribui filmuleţe amuzante sau melodii de la Guns N’ Roses. Când îmi vâjâie capul și simt cum mă descompun interior, îmi schimb poza de profil. Mama e prima care-mi dă like. Și coment: “vaaaaaiiii, Andrei, mamă, ai slăbit! Taicătu zice la fel. Te pupăm. Ok.”. Și atunci mă gândesc: “ când, căcat, am mâncat ultima oară?”. La serviciu mâncasem ceva covrigi dimineață. Și acum apune soarele.
Astea de la birou mă fac misogin şi-şi dau coate când mă văd pe coridor. Îs bune toate cu fustele lor mulate peste genunchi și cămășuțele transparente. “Pentru șefu-i decolteul ală, Mona?”. Îi e scârbă de mine. Și mie. Ele nu știu că-s frustrat și aș da orice să am pe cineva lângă mine. Acu’ trei ani una m-a distrus. A zis că vrea și ea o familie, o casă. Io i-am zis că-s prea tânăr pentru tâmpeniile astea. A bocit jumate de zi, dar a îndurat ca foaia de dictando când încerci să ștergi pixul cu radiera. Cu partea aia albastră. Și mai și scuipi. A plecat a două zi. Tot ce-a mai rămas din ea sunt o pereche de șosete, agrafe de păr și periuța de dinți. Pare fericită în poze, cu un tip care știe ce vrea de la viaţă, care conduce un Range și are ceas Tissot. Se vede când o îmbrățișează din spate.

largeAzi mi-a zis cineva că sunt cam galben la față. Poate am cancer. Ce mai contează. Bine că am făcut baschet . Ana zicea că-i place că pot să o pup pe creştet și atunci când se ridica pe vârfuri. Semăn şi cu mama, ochii albastru-închis, păr şaten și pomeți definiți. Dacă mor, cine alege îmbrăcămintea? Adică dacă-s mort, măcar să mă vadă ai mei îmbrăcat bine. Și Ana. I-am zis lui ăsta că n-am dormit prea bine aseară. A zâmbit de complezenţă și mi-a urat sănătate. Oricum asta facem tot timpul, ne facem urale și ne ștergem cu ele la cur. Cine să ne mai creadă. Nici noi nu ne mai credem.

 

To be continued. Maybe.