Andrei si existentialismul (I)

Sunt Andrei și sunt funcționar într-o mare companie. Sunt un numar cu o eticheta. Șefii nu știu cum ne cheama, eu nu știu cum se cheamă postul meu, iar facultatea pe care am făcut-o nu are nicio relevanță în economia jobului. Lucrez de la 8 la 6 și mă întorc acasă cu autobuzul, atârnat cu mana de bara rece și împuțită, înconjurat de indivizi cu privirea rece și pierdută-n gol pe geamul aburit.magrit2

M-aţi întreba dacă salariul mă gratifica. Păi, mă duc la supermarketuri la sfârșit de săptămână să îmi iau porţia de energie din rafturile îmbâcsite cu alimente și să nu mai fiu atât de singur și deprimat. Zgomotul de aer condiționat se îmbina ciudat cu melodiile formațiilor contemporane care cânta în fiecare melodie despre dragoste. Mă duc în vacanță câteodată, vara, la bulgari, că iarna ori n-am de unde, ori n-am cu cine. Seara, când ajung acasă recitesc “Un anotimp în infern”, apoi deschid televizorul și schimb inert programele. Capii trust-urilor juisează la audienţa. Headline: Masacre în Etiopia, iar în stânga jos imagini cu umbre de somalezi care-și dau duhul. N-au nicio legatura geografica. Fac ce trebuie să faci când nu mai reziști în față atrocităților- îţi întorci privirea. Îmi updatez săptămânal profilul de Facebook să nu creadă prietenii ca sunt asocial și distribui filmuleţe amuzante sau melodii de la Guns N’ Roses. Când îmi vâjâie capul și simt cum mă descompun interior, îmi schimb poza de profil. Mama e prima care-mi dă like. Și coment: “vaaaaaiiii, Andrei, mamă, ai slăbit! Taicătu zice la fel. Te pupăm. Ok.”. Și atunci mă gândesc: “ când, căcat, am mâncat ultima oară?”. La serviciu mâncasem ceva covrigi dimineață. Și acum apune soarele.
Astea de la birou mă fac misogin şi-şi dau coate când mă văd pe coridor. Îs bune toate cu fustele lor mulate peste genunchi și cămășuțele transparente. “Pentru șefu-i decolteul ală, Mona?”. Îi e scârbă de mine. Și mie. Ele nu știu că-s frustrat și aș da orice să am pe cineva lângă mine. Acu’ trei ani una m-a distrus. A zis că vrea și ea o familie, o casă. Io i-am zis că-s prea tânăr pentru tâmpeniile astea. A bocit jumate de zi, dar a îndurat ca foaia de dictando când încerci să ștergi pixul cu radiera. Cu partea aia albastră. Și mai și scuipi. A plecat a două zi. Tot ce-a mai rămas din ea sunt o pereche de șosete, agrafe de păr și periuța de dinți. Pare fericită în poze, cu un tip care știe ce vrea de la viaţă, care conduce un Range și are ceas Tissot. Se vede când o îmbrățișează din spate.

largeAzi mi-a zis cineva că sunt cam galben la față. Poate am cancer. Ce mai contează. Bine că am făcut baschet . Ana zicea că-i place că pot să o pup pe creştet și atunci când se ridica pe vârfuri. Semăn şi cu mama, ochii albastru-închis, păr şaten și pomeți definiți. Dacă mor, cine alege îmbrăcămintea? Adică dacă-s mort, măcar să mă vadă ai mei îmbrăcat bine. Și Ana. I-am zis lui ăsta că n-am dormit prea bine aseară. A zâmbit de complezenţă și mi-a urat sănătate. Oricum asta facem tot timpul, ne facem urale și ne ștergem cu ele la cur. Cine să ne mai creadă. Nici noi nu ne mai credem.

 

To be continued. Maybe.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s