Rafa (Pt I)

– Îmi zici dacă îmi faci progamare, sa știu cum fac că am de recuperat și niște lecții..ăăă să știu cum să-mi gestionez timpul. Soarele care apunea prea greu pentru creanga zării aruncă straluciri prin parul ei ca o miere, iar ochii ușor melancolici, ascund negura și taina nopții ce avea să vină. Buzele uscate strigau. Mai avem apa?

– Voiam să-ți spun sa iei tu de la magazin un bidon, am pus la fier ce mai ramasese. Se uită din nou la prunca ei și șoptește tremurat. Ești bine? Adică, cum să zic, sufleteste. Uită să ia fierul de pe pliul rochiei, lăsînd o urma de arsura pe ea. La naiba! E a doua oara!

-Uhm, da, e okay totul. De ce? Dacă zice ca a auzit ca vorbeam singura în camera…ah, si-mi plăcea rochia aia.

Mama e cuprinsă de un atac compulsiv de panica care îi da fetei resortul sa gliseze printre masa de calcat și canapea, pentru a ajunge la ușa de la intrare.<

-Am ieșit, mă duc sa iau apa! Cerul ma iubește. Nici măcar nu am instrumentele intelectuale pentru a-mi motiva un afect sau starea asta perpetuă. Ca atunci cînd ai ramas fara cafea. Am un fond sufletesc straniu tare, conglomerate de devieri antagonice, tristeti, emoții, pulsiuni extravagante pe care n-am cum sa le explic. Mi se pare inefabilă judecata asta a mea. Cum să structurez, sa definesc? Poate ca de aia n-am prieteni.

image

În timp ce cugeta la structura ei sufletească, încojurata de o aura metafizica pîlpaitoare, se împiedică de bordura strazii, scapandu-si papucul din picior și aterizand icarian pe betonul agresiv. Extraordinar! Dar extraordinar, bai Rafa! Ce umilitor! Imi vine sa plang, cum sa plâng? Vaii, Doamne! Sper ca nu m-a văzut nimeni, acum am nevoie imperativa de o catabaza și nu una metaforica idioată! Expresia crispată, apanaj al unei stari paroxiste de frustare, injosire și furie, ii dau un aer tragi-comic. De pe culmile contrariului sufletesc nietzschean în valea plangerii din strada Doinei numărul cinci. Patronul drogheriei zâmbește ironic pe sub mustati, doar el a văzut-o. Bine că nu-i nimeni. Sânge, de unde, Doamne?! Cum reușesc doar eu sa fac tâmpeniile astea? Din genuchii firavi și din podul palmelor plangea cu lacrimi de durere roșie, epiderma brutalizata. Se ridică ravasita, se incalta, își scutura jeansii și trage o înjurătura zdravana printre dinți. Oricum nu știe să înjure. Era ceva cu căcat probabil.

Ce mai studem noi dacă Socrate și Aristotel împreuna cu ai lor confrati erau niște impiedicati? Se poate vedea ca danuneaza grav filozofiei, exceland în mizericordie.

Mergi drept, da, așa, excelent, ce, cum, nu s-a întâmplat nimic domnilor, așa, mergeți mai departe spre casele voastre, merg sublim, dacă o țin tot așa, poate mai beau și eu apa în seara asta.

|Excerpt from my wannabe short story|

Mai putem și cozonac

Adeseori nu ne dam seamă cât de binecuvântați suntem cu viața pe care o trăim, îndestulata cu toate necesitățile și surplusurile.

Zilele astea am scrâșnit din dinți prin magazine, nu mai zic de drumul până la ele plin de ambuteiaje, caramboluri și de șoferi spumoși la gura. Am oftat și ne-am plâns ca nu găsim ăl-nu-stiu-ce, ca asta e cu margini maro și nu negre, ba ca văzătoarea în loc să îți cânte “oda bucuriei”, s-a uitat urât la tine, ea săraca poate gandindu-se cate ore mai are la dispoziție să stea cu copiii și să facă salată de boeuf.

Plin de vânători capitaliști de carne injectată care merg ca niște zombie în piețe și la supermarketuri, care-i așteaptă cu falcile larg deschise.

Nu ne convine ca am luat prea multe cadouri și că am primit prea puține. Nu ne convine ca am primit prea multe și că nu-s ce voiam noi. Ba că Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie, ci ca e înlocuirea unei sărbători păgane și ca sărbătorim de prosti. Bravo, ma. Ne-au fraierit toate sinoadele ecumenice, rău îmi pare. IMG_8051.jpg

Să fereasca să mai vorbim de vreme. Ce vreme-i asta, apai nici un fulg amnezic să nu cadă? Oleaca de zăpadă, dom’le. Dacă era scenariul în care ningea, toți se plângeau ca le-a intrat apă la degete și ca au rămas împotmoliți ca biscuitii-n pahar.


Da’ chiar așa nemernici să fim? Știm măcar ce sarbatorim? Brad, luminițe, moși…nu?

Ne uram pace și “Crăciun fericit” en-gross, fără să empatizăm, doar să livrăm un ambalaj, căci nu mai contează ce e în el. Noi ne facem sarbatorile de tinichea.

Eu zic ca dacă citești postarea asta de pe telefon sau orice alt device, deja ești mai privilegiat decât 50% din populația globului. Ești binecuvântat că dupa sarmale te rogi sa mai poti si cozonac, pentru ca poți scrie un bilețel de mulțumire, pentru ca te scobești în nas cu unghiile cu gel, pentru ca nu trebuie sa te ferești de raiduri aeriene și pentru ca nu mai mănânci ecler, ci macarons.123

Să nu avem fripturi în burtă și smoala-n suflet, ca tot pentru noi le facem pe toate. Știi ce e greu? Sa-mi iau câteva secunde sa-mi dau seama de toate astea și chiar sa le rumeg puțin. Să realizez ca oamenii chiar mor de foame și ca unii nu beau cafea, beau cicoare îndoită cu apă. Și ca unii se benoclează acum la ecran și li se umfla vena-n gât ca am pomenit de Dumnezeu.

Să mulțumim pentru toate câte avem, că exact noi suntem ăia fericiții, ca noi avem prea multe și necesitam putine, noi. Necredinta sau negarea unei transcendențe nu este apanajul nerecunoștinței .

Io încă n-am făcut prea multe fapte bune, ba chiar am fost un Grinch, un pechinez clocotitor. Spun ca azi o să schimb ceva din prea plinul meu. Pentru ca sunt o privilegiată și sunt nespus recunoscătoare ca pot să scriu asta de pe un telefon de 5.5 inch.cats

Manca-v-ar dragostea!

Mai traim si pentru noi? (II)

large
Viata mea

Sautare, salutare! M-as dezvinovati spunand ca am fost uber ocupata si n-am avut timp sa scriu, dar ar functiona exact ca promisunea de  a invata in vacanta pentru sesiune.

Nu i așa că e frustrant să începi un proiect, să îți urmezi o idee și să o abandonezi, în timp ce ai mustrări de conștiința, dar stai ca o plăcintă caldă cu brânză? Cam așa e viața mea. De aia mă duc la sală.
Să scriu e un travaliu câteodată, parcă mă duc la priveghi. Mă holbez la ecran, la tastatură, văd că e murdară, o mai dau cu spirt. După aia mă conving că e foarte probabil să funcționeze cu pixul. Nu pe laptop, dar ați ghicit, în agenda mea cu sclipici care are pe copertă și un mesaj motivațional în engleză: “Ești briliantă”. Apreciez. Mai rar agende așa.
Ideea e că îmi screm profund celulele nervoase, îmi înjur imaginația (de parcă e vina dânsei) și produsul este uneori hilar și deprimant. Am poezii și texte la care mă prăpădesc de râs după ce le citesc, zici că am autism. The point is: nu contează produsul finit să exceleze, nu contează dacă e prost, dacă e bun. Contează să izvorască dintr un proces pur de magie creativa, în care tu imbratisezi ideile si stai cu ele la o cafea.


large (1)Dar câteodată inspirația mă lovește în cele mai bizare și incomode momente. Iubesc asta. Mă apuc să scriu pe stradă, exact ca acum. A trebuit să pun pauză la un video educativ. Hotline bling. Îmi vine să scriu când mă pun în pat și îmi vine să plâng de somn. Am lângă mine post-it-uri și un pix. Notez ideile cu ochii închiși. Dimineață sunt o revelație și atât de comice.E totul dezarticulat, ciudat, dar autentic. Nu original, autentic. Nu mai există originalitate. Cică: “fii original”. Apăi cum să fiu EU originală dacă totul e scris și rescris continuu. În teatru, toți au încercat să-l egaleze pe Shakespeare. El a tratat sublim toate temele ontologice, ce să mai facă ceilalți? Pur și simplu toţi au irumpt toată autenticitatea pe care au avut-o în ei, erau ca niște vulcani, mii de Vezuvii. Extrapolând, e valabil în orice domeniu.
M-am luptat până acum cu incertitudinile, cu fricile, cu tristețile. Ba că nu-s originală, că nu-s destul de creativa, că nu sunt destul de deșteaptă nu sunt aia, aia, aia.
Fata de cine?
Cine îmi poate îngrădi creația? Care sunt limitele şi parametrii în care ea se joacă? Cred că e datoria noastră să împrăştiem ce s-a pus în noi, ca vase de aur ce suntem. Să ne înmulţim talanţii, ca să-i avem sub saltea nu o să ne ajute la nimic.
Nu zic că trebuie să schimbe lumea creaţia ta, să fie genială, să placă oamenilor, trebuie să te elibereze. E foarte probabil ca ceea ce purcede să le pară altora o tâmpenie, o inadecvare, o inutilitate. Și ce? Atâtea comori zac în noi, iar noi le irosim cum fac ăștia cu Roșia Montană. E, cum să zic, o obligație dulce și ne imperativa pe care toți suntem chemați să o îndeplinim.
O să zic ceva ce nu vrem să auzim. Ești temporar pe Pământ. Un efemer. Nimănui nu o să îi mai pese de tine după ce închizi ochii. Frica e o pompa de dezumflat saltele gonflabile, dar asta nu inseamna ca trebuie sa o suprimi. Pleci la drum cu ea, dar nu o lasi sa conduca. Sta pe bancheta din spate.
Ce papanașul măsii aștepți?
Nu e ușor deloc, adică sunt șanse foarte mari să eșuezi dacă te expui. E probabil ca o persoană din lumea asta să îl considere magnific, iar restul să râdă de tine și să considere o imbecilitate deprimantă ce faci.
Dar sunt tot atâtea șanse să schimbi o viață, să fii un mesager al frumosului, să fii împlinit.
Dacă toți titanii acestei lumi trăiau în frica de a nu fi criticați, n-am mai fi citit “Mândrie și prejudecată”, n-am mai fi admirat tablouri de Monet și probabil n-am fi ascultat simfonii de Beethoven.
Criticăm și suntem criticați, dar e o linie fină între ură și observație. Pentru Nabokov, Dostoievski a fost un scriitor mediocru cu un pic de umor iar restul fiind platitudini literale. Mno, cu tot respectu’, domnu’ teoretician, să fie Lolita sănătoasă, da’ ești chișat. Deci e vorbă de geniul literaturii ruse și TU zici că are complexe Freudiene.
Dar asta zic, dacă s-a zis asta despre Dostoievski, cu siguranță despre mine, ca muritoare, mâncătoare de ovăz, se pot zice lucruri mult mai urate.
Așa că, face-ţi, mă, ceva cu ideile și creativitatea aia.

Incepem cu iubitele cadouri din iarna asta. ❤large (2)