Despre găurile negre din Italia și meditațiile pseudokantiene

Despre găurile negre din Italia și meditațiile pseudokantiene

E luni, plouă și-s nostalgică. De asemenea, știi că ești prea plictisită cînd îți dai o singură mînă cu ojă și realizezi asta după o oră.

Unde-i soarele meu iubit? Dăăă, în același loc, știu  de la Copernic că ne rotim.

Acum două zile eram în Italia și scriam…

” Şi te întrebi : unde au dispărut visurile ? Şi, clătinînd din cap, îţi răspunzi altceva : vai, cum zboară anii! Şi iar te întrebi : dar cu anii tăi ce-ai făcut ? Unde ţi-ai înmormîntat vîrsta cea mai frumoasă ? Ai trăit, nu ai trăit ? Ia seama, îţi şopteşti singur, observă cum peste lume se lasă frigul. Vor mai trece încă ani şi ani, şi după ei va veni singurătatea cu chipul ursuz şi schimonosit, apoi — în cîrji — se va ivi tremurătoarea bătrîneţe şi după acestea — amărăciunea, tristeţea. Va păli puţin cîte puţin lumea încantătoarelor tale fantasme, se vor ofili visurile tale şi se vor scutura ca frunzele galbene de pe copaci..” -Nopți albe

Dostoevski e cel mai bun psiholog pe care-l știu și mă înfioară acuratețea și finețea însemnarilor sale. Io am oroare de bătrânețea cu odoarea ei de brocoli fiert și împovărată cu tristeți găunoase. Când știm că am depășit cu viteză fară să ne uităm pe fereastă, perioada cea mai îmbietoare a vieții noastre? Până acum am scris în mașină, încruntată în telefon fără să casc gura în stânga si-n dreapta. Am lăsat în urmă tărâmurile lui da Vinci și întinderile cu maslini.IMG_7486IMG_7492

IMG_7448

Mi-aduc aminte de satinul pastel al cerului care-i obscura opera lui Michelangelo și eu mă gândeam cum ar putea cineva alătura cuvintele într-atat încât să creioneze măcar adiacent cu realitatea, minunea din față mea. Am aflat si cum se numeau copacii majestici care țineau panorama în brațe cu imensele coroane. Pini. Fucking pini. Și România are pini da’ nu dinăia. Azi, moșnegii sforăitori de la bar nici nu mă mai călca pe nervi. Unu’ îmi face cu ochiul de parcă știe ca plec, îi arunc un zâmbet constipat.IMG_7433  

Mi se pare extraordinar cum ajunși în Italia oamenii sunt mai hipnotizați și atrași ca într o gaură neagră de magazinele chinezești cu totul la 1 euro decât de clădirile seculare. 


Asta e și o slăbiciune de-a mea, ca scobitul în nas. Pe bune, mi-e ciuda pe mine, rasa asta galbenă e ca stafilococul auriu. Când le văd hiperventilez și mă simt că-s Kardashian în La Rinascente.


Analizez scrupulos fiecare produs, căni, forme de brioșe, clămițe cu sclipici și simt nevoia impulsivă să le am. Am cu siguranță nevoie de ele. Pixul ală cu gel nu-i deloc ca celelalte cinci de acasă. Sincer. Treizeci de minute am făcut slalom printre chinezării. Am ieșit cu un lipici și o pensetă. Niciuna nu functionează, știam asta în adancul sufletului. Am crezut că-mi trebuie. 


1443437384526 Mă ia cu panică atunci când ajung într-un oraș nou. Am mai vizitat Firenze, dar rămâne tot timpul tăinuit și-l redescoperi constant. Cobor din tren și-mi vine sa alerg, gen să galopez spre cea mai apropiată cafenea. Dar nici nu știi cu ce să începi, unde să te uiți, cât să te uiți pîna vei putea fotografia mental locurile pitorești.
Cum aș putea să absorb enormitatea fluxului de informații, imagini, sunete, să fiu într o stare de trezvie constantă să conștientizez cu adevărat unde sunt? Dacă pierd tot timpul ceva? Dacă am ratat unele picturi din Uffzi la fel ca oportunitățile din viața mea? Însă eu sunt din cei care gîndesc și, desfăcînd hîrtia argintată/ banala/ foiță de staniol,/Arunc totul pe jos, cum am făcut și cu viața mea zicea minunat Pessoa. Dumnezeule, peste câte opere de artă mi-am aruncat privirea. Nici macar nu știam la ce să mă uit, ce să analizez. Privirea ? Umbra din spate? Simetria? Simbolurile? Nimic? Poate doar trebuie să mă minunez și să nu mai pun întrebări. Ei bine, asta realizezi după. Multe le realizezi după, cum că feciorul din clasa a 4-a care te lovea, chiar nu te plăcea, iar tu creadeai că nutrește o dragoste profundă defulată prin agresivitate. Sau că nu era deloc necesar să țipi la maicăta care te iubește ca ochii din cap.1443437646123

          Sentimentul frumosului stârnit în noi independent e ceea ce numea Kant placerea dezinteresată. Adică dacă io pe persoană fizică m-am.minunat instant când am văzut tablourile lui Gertado delle notti din care izvora o lumină caldă de lumânare, n-am fost constrânsă de nimic. Spiritul mi-e ca un fluture ieșit din crisalidă. Dar germanul mai spune ceva despre sublim în care el vede puterea și frumusețea indefinibila a Naturii. Io îi spun Dumnezeu. El dezvoltă o teodicee estetică unde existența răului nu anulează sau periclitează ordinea pozitivă. Să fie rău cât o fi, energii și alea-alea, brânză rămâne sărată, adică soarele tot strălucește. Scânteierea stelelor de acum două zile când le priveam, gratifică iubirea ce le contemplă de pe Pământ, la fel cum și stâncile ne pândeau în lumina aurie și sfioasă de după ploaie. Parcă sublimul zbiară continuu la noi: “Băi, alo, tu ăla! Da, tu. Iar îți regreți ziua și ai mutra aia de lămâie stoarsă. Mă mai vezi și pe mine? Nu? Copacii-s blânzi azi, iar tu miroși a pătrunjel.” Și iubirea e mai lipicioasă și mai dulce pulverizată pe străduțe mici, prin cafenele și prin parcuri. E superfluu să scrii despre iubire după ce ai fost în Italia. Cred că și ăsta e sublimul. L-a omis Kant.IMG_7864


Aș străbate lumea-n lung și-n lat pentru tot restul zilelor mele, dar cică nu așa funcționează viața. O să încerc să demonstrez contrariul. Sunt visătoare, nerealistă și după cad în deprimare(dar mă uit la filmulețe cu bebeluși care cad în cap și-mi revin, ca un yo-yo).  Revenind la lucrurile serioase, vă aștept pe blog pentru partea a doua: Contemporanitatea sculpturilor antice în stilul interpretei de muzică , Nicki Minaj.

ck   lIMG_7329catsIMG_7371

IMG_7606

IMG_7601

large

All photos are mine.

West New York or how to calm the fuck down (Part II)

West New York or how to calm the fuck down (Part II)

Extrăgându-te din jungla organizată, inima își reglează bătăile și sufletul se eliberează de anxietate. Priveliștea din West New York, de cealaltă parte a râului Hudson, este impresionantă. Surâd mii de lumini, înălțimi, forme și dorințe pulverizate în eter, fiecare dorind să se materializeze în “Visul American”, le simți atât de concret și rămâi uimit. În primele zile am stat în centrul New Yorkului,  încercând să nu mai fiu o paria și să-mi construiesc o pararealitate cum că aș fi a șasea prietenă a celor din Friends, am subzistat printre taxiuri galbene, printr-o viață în plină mișcare, un fel de stricto sensu perpetuum mobile, because that city never sleeps.Adorm cu privirea țintuită spre lumini…nici stelele nu se mai văd.
image
image

Razele călduţe mi-au încălzit obrajii, iar ochii mijesc leneși spre lumină și colţurile buzelor se arcuiesc inconștient, făcându-mi inima să tresalte și să lase un suspin de uimire. Nu-i ca la Bacău. Avem mai puțini zgârie-nori.
E priveliștea pe care o vezi pe marile ecrane și casc gura în zare avand sentimente contradictorii. Distanța e un bun atenuaor, căci mă simt precum un spectator ce ar vrea să critice cu acribie, dar de pe scenă i se face cu ochiul. Vaporașele își pun motoarele în mișcare, jos, iar de-a lungul râului se aleargă într-o feerie de pofte de a trăi.

Continue reading “West New York or how to calm the fuck down (Part II)”

Prințipuri și gagici

Prințipuri și gagici

Am asistat la o discuție, involuntar, despre cum funcționează relațiile interumane în contemporaneitate între masculi și femele și m-am crucit.
Cu riscul de a fi cinici, trebuie să recunoastem că ambalajul, cu precadere eticheta ce ne este pusă la prima vedere, face cît o mie de cuvinte. Sau palme la fund. Că nu-mi aprecieză cineva personalitatea când ma vede trecând strada. Să mai fii și cult, apăi asta-i altă poveste. Să miroși frumos, să ai bani de-o cafea și să mai pomenești de refugați sau să dai un citat din Paler sau Țuțea, ăsta-i un fel de starter pack pentru cuceriri.
Există câteva stadii în procesul de pețire.
Întai, ipochimenul se metamorfozează în bichonul care trage violent cu dinții, de șlapul individei cu pricina. Dacă ea dă semne de slabiciune, Don Juan-ul își rupe camașa transpirat si își scutura tot testosteronul bine ermetizat, peste biata fata care mai are și papucul ros. Acu-i acu.

Ca muiere, daca incerci sa nu capitulezi in fata armasarului nechezător, ti-ai luat papara. Păi cum, dom le, aia mă refuză? Io, care-s pita lu Domnezo? Stai sa vezi ce frustrării îmi defulez io pe tine, ca nici așa frumoasă parcă nu mai ești, tu, urato. Și dai cu mutre-mutre și comentarii grobiene azvîrlite peste biata neajutorată.

Barbaților frumoși li se oferă totul. Chit ca-s doldora de prostie. Sunt precum copiii aia ce merită plesniți in magazinul cu dulciuri, plini de efuziune, cînd știu că au atîtea posibilități..În momentul cînd văd sus pe raft un tort magic, aleargă în jurul lui, întind mîna, urlă ca nesătulii, dar curînd renunță, deoarece pot lua și ciocolata de langa ei care are gust de Africana, bomboanele colorate pentru colivă, si caramelele tari care i se lipesc de măsele.


În bar, Titi Bălosu cu Dorel Mugiu.

-Bă, cînd îți iei și tu o gagică? O mai știi pe Codruța, colega aia a noastă care a intrat la medicină?

-Dorele, vreau, mă, da nu cu Codruța. Aia-i deșteaptă. Mie îmi plac alea urîțele și proaste. Pe bune, le domin mai ușor. Plus că nu-mi dau bataie de cap…

-Adică ce, Balosule? E greu cu cealaltă?

-Dacum, mă! Fii atent că nu-i mare filozofie. Cu aia trebuie să fii tot timpul inteligent și mie imi place să fiu leneș. Mai bag degetu-n buric, mai miros, știi tu. Io vreau o proastă. O iubesc pîna intru în depresie și după ma duc la țară să culeg agude. E mișto așa.  După mă întorc la ea cu garoafe și merge strună. E mai nasol cînd e transpirată. Îți spun eu că așa e echilibrul perfect. E bine să fie și tută, așa mai molcomă să nu prea înțeleagă umorul tău fin și elegant, să ai și tu de cine râde.

Dorel se uită la Titi și pufnesc amandoi în rîs. Mai comandară un rînd de bere.
-Io zic că problema-i la sistem.
-Da, Titi…. sistemu’!
image

Blurred lines

image
If you can sip the sweetness of love on earth I wonder, how i’d be in Heaven? Plato’s androgynous seems like a ensuring eschatological promise.

I’m so blunt and conceited sometimes and the next moment I’m hit right in the face by one’s kindness. Why do we need people to be good to us in order to be good to them? I can’t stand you being unhappy. You’d think that’s the right thing to do of course, to feel empathy for the one in pain, to feel sad just for the simple fact that you deeply care. But most of times we are selfish bastards not wanting to hurt due to others’ affliction.  Unconsciously, we don’t care about their emotions. It’s fucked up. We want them to be lively, at peace,  just for our own peace of mind, to minimise the amount of torment  we expose ourselves. image
Aren’t we just so blatantly egoistical that we wear a facade so well it became unnoticeable even for us? When should we worry about our real intentions? Is it possible to love unconditionally even though the feedback is in process or our feelings are denied?
It’s a world full of selfish motherfuckers.
IMG_9285

Tzara, dileme și damf de New York (Part I)

 IMG_7099 Azi, fereasta nu mă răsplatește deloc. Aerul rece mă izbește violent în pomeți și, ciudat, mi-am adus aminte de interviul  acordat de Tzara lui Ilare Voronca. Textul e redactat atat de poetic și delicios încît o frîntură de frază parcă se potrivește precum o piesă de puzzle panopticului din fața mea. Căci calea ‘ca un șorț, se umflă în bătaia vântului și pasul suge – ce bomboana de mentă! – sânul acestei dimineți.’

Zîmbesc. cats

Cafetiera țipă metalic pe aragaz. O linguriță de zahăr. Mmm, cum să-mi îndulcesc altfel voluptatea asta de cafegiu? Iubesc dimineața. Headerul blogului e șugubeț. Îmi trimite mesaje subliminale din cealaltă parte a oceanului. Și retrăiesc…


o

Am ajuns în Central Station , New York, în metropola care îți poate împlini visurile pe care le ai doar în virtualitate, târându-mi sfârșită bagajul. E un clișeu și da, reiteram ideea. Subiectiv, totul mi s-a părut  un simulacru, de la clădirile de sticlă  ce par că se sfârșesc în ceruri, dar nu îți incanta inima, ci doar văzul, la mâncarea ce satisface mediocru papilele gustative și care te face să dai mulțumiri țarinei în care te-ai născut, că te-ai desfătat în tainele bucatelor. Straniu, aici, în “Noul Amsterdam” am simțit cum s-a prăbuşit un ideal, o percepție, o himeră alimentată perpetuu de diverse mijloace de informare, filme, seriale etc. îngurgitate de-a lungul anilor. Reper mi-a fost întotdeauna o Europă viguroasă, precum o grilă prin care am trecut diverse forme de cultură și civilizație, de aceea sunt ușor iritabilă și mai caustică. Și deja simt în ceafa privirea muștruluitoare a chinezului din Itinerarii spirituale, care mi-ar șopti: “ Voi și gloriile voastre, barbarie atent organizată…trăiţi numai din fantasmele trecutului “. Nu l-aș contrazicei

Aglomerație, lumini, claxoane, hotdogi aburinzi și mozaic de limbi. Parcă-s  în Cartea Facerii și-s martoră la construirea Turnului Babel, minus tipul în leotard pastel. Times Square, centrul cel mai notoriu al lumii mă decepționează, simțul olfactiv fiindu-mi lezat violent, privind străduțele sordide și aglomerate, ca-ntr-o piață de mahala fandosită. Liniștea îmi este confiscată… mă simt stingheră și nelalocul meu printre toți corporatiștii și turmentații fascinați de sclipiciuri hipnotizante. Am păşit în frenezia celor care-și cronometrează timpul, având cafeaua într-o mână și servietă în cealaltă, alergând nervoși printre mașini sau aşteptând tumultoși ambuteiajul matinal, deșănțat ca un cordon ombilical pe bulevardele orașului. Oamenii ăștia nu-și îngăduie momentul de “dolce far niente”, aș spune, caracteristic nouă europenilor, de a savura cafeaua liniștiți, într-o cafenea, citind, meditând gură-cască sau discutând. Meteahna mea, recunosc, e că tind să extrapolez multe deficiențe pentru a contura, sublinia și mâzgăli puternic dihotomia dintre cele două lumi.iii

Mă plimb pe o străduţă aparent insignifiantă, plină de comercianți ambulanți și gunoaie, dar îmi arunc privirea distrată în sus şi citesc: “Brodway”. Îmi mijesc ochii, crezând că nu văd bine. Mă uit în spate, nu vine nimeni, din față zăresc un domn și îl întreb:
” Is this the famous Broadway Boulevard?”
” Uhm, yeah, sure”
Rămând holbată la dânsul. La câțiva pași pe partea dreaptă este celebrul teatru, iar în colț stă un sărman cerșind, având agățat la gât un carton pe care scrie: “Please give me money for drugs. At least I’m honest”.  Mă gândesc la reclamele americănești a viselor cosmetizate băgate pe gât individului, și mă bușește râsul, ăsta e subtitrarea lor crasă.
Același sentiment de neprevăzut mă străbate și când aflu că sunt pe 5th Avenue, locul celor mai obscen de luxuriante magazine, frecventate de “la crème de la crème”. E străjuită de zgârie-nori neprimitori, care parcă te mustră pentru solda ta, făcându-te să te fâstâceşti, ocolind tiptil izmenitele prăvălii.

Soho are o batistă pafuită și pantofi lăcuiți și-mi face cu mîna. Am avut sentimentul unei întoarceri eşuate în secolul al XIX-lea văzînd clădirile cu scări exterioare în zig-zag, la poalele carora cafenelele elegante şi pudice își adulmecau elita la cafea şi la lectura proaspătului New York Times. Străbătut minuțios la picior, cu ochelari vizionari, l-aş fi elogiat…avea un iz vechi interbelic.

To be continued…IMG_356800 ii

ioanaioan  wiop ipp isss ppIMG_3132_CR2_embeddedIMG_3074_CR2_embeddedPhotos are all mine.

Stay tuned.

Who do we let in?

To be, or not to be: that is the question:
Whether 'tis nobler in the mind to suffer
The slings and arrows of outrageous fortune,
Or to take arms against a sea of troubles,
And by opposing end them?

IMG_7856Mi-a spus odată cineva ca suferinţa este mai puterincă decât dragostea, și nu a fost Shakespeare.  Are ceva mai presus decât aceasta. Este eminamente solitară şi nu are nevoie de nicio nevoie extrinsecă în simţire. Dacă iubeşti pe cineva mai mult decât ai fi crezut vreodată că inima ta poate simţi, dacă te-ai jertfi netăgăduit, într-o secundă, palatul de nisip s-ar putea prăbuşi sub valurile înspumate.large
Ţi-ai da rinichiul fără rugăminţi, ai prinde o grenadă precum Bruno Mars ca în Orientul Mijlociu pentru a proteja fiinţă îndrăgită. Dar dacă ai afla la scurt timp că iubirea s-a scuturat de straiele strălucitoare, murdărindu-se de noroi, împroşcând totul cu batjocură şi ura? Dacă la o lună după acel transplant ai afla că numele îţi este terfelit şi cacealmaua s-a întronat la palat? Dacă ai afla că ai fost bătaie de joc, că sentimentele ţi-au fost pasate înapoi cu cea mai rapidă rachetă şi te-au izbit în faţă, umflându-ţi nasul? Toată dulceaţa ei, frumuseţea şi amintirile ar fi victimile unei igniţii sufleteşti ce le-ar preschimba în scrum. Şi multă durere, şi ura. Oricâte pulsiuni afective reminiscente ai mai avea, sacrificiul extrem răsplătit cu o lovitură josnică, le înăbuşă.

Dar suferinţă? Suferința e o doamnă independentă. E acolo şi când nu îţi dai consimţământul, când nu ştii de ce te urmăreşte ca o vampă sordidă. Îţi face cu ochiul şi se foloseşte de toate tertipurile să-i cazi în mreje, iar în final o faci. Eşti tu cu ea. Nu se înhamă la nimic complicat, ştie toate tipurile de oameni, a trăit în lux, în mizerie, şi e total amfibiana şi într-o continuă metamorfoza. Îţi aluneca prin vene şi prin minte aşa cum dizolvi acuarelele în apă. Însă, are o singură neputinţă. Stă pe preş, fumând, cu ochii injectaţi, aşteptând momentul în care laşi uşa deschisă şi se furişează perfid şi cameleonic fără să-ţi dai seama.

Oare chiar nu ne dăm seamă sau intenţionat lăsăm o cale de pătrundere? Şi se tolăneşte desfrânată pe canapea, făcându-i semn sfioasei iubiri să plece, căci ea “toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. Un lucru uita trufaşa suferinţa, ca “dragostea nu cade niciodată”, căci ea te-a văzut de prunc, te-a dezmierdat, ţi-a dat putere şi dulceaţă sufletească, şi ţi-a înmuiat inima la frumuseţile lumii.
Ce e mai înălţător? Să suferi pentru că nu ai nevoie de nimic altceva decât de ea sau să pui ulei şi să îngrijeşti candela dragostei să ardă neîncetat? Contează mai mult intensitatea trăirii sau cauza ei? Asta depinde pe cine am lăsat în casă. De asta o să-mi iau un labrador.

Când eram copil, simţeam ca un copil şi mă plimbam de mâna cu dragostea, dar după am lepădat cele ale copilului şi am mers singură o bucată de drum. Dar ea, smerită m-a găsit şi m-a îndreptat către cele mai alese ţinuturi, şi I-am dat sceptrul din nou.
E redundant să vorbeşti despre dragoste, ea se prefigurează pe mina fiecăruia ce o are şi îl transformă, iniţiindu-l în misterele lumii.

Până la urmă, prăpastia dintre cele două doamne este reprezentată de urmărea pe care o are fiecare asupra noastră după arderea fiecăruia la temperaturi diferite. Devenirea e ceea ce contează, nu înţeleasă ca finalitate, ci dimpotrivă, un fel de |processing| constant.

IMG_7802 IMG_7857

Photos by Marcel Andronic

De veghe în lanul de spaghetti

bNB: La sfîrșit vă așteaptă zîmbind de la umbra abdomenului său italian stallion, Mariano di Vaio. Și baieți, dacă supraviețuiți primelor rînduri,  Alessandra Ambrosio, care nu-i italiancă, dar sună ca și cum ar fi trebuit să fie, se bronzează uleioasă precum o maslină.

Laitmotivul pozelor mele este întoteauna un espresso italian, cremos și fierbinte, căci, de, cum altfel? Mofturi! Cum să nu îți acorzi câteva minute de “dolce far niente”, când prima sorbitură din licoare are efect taumaturgic, în care îți schițezi mintal ziua şi măcar ideatic crezi că va fi plină de sclipici,căluţi pufoşi şi labradori stagnaţi în stadiul de trei săptămâni. De fapt, gândurile mele planează întotdeauna deasupra semnificantului “cafea”, fie că e reverie sau sau stare de Rem. Pe bune, mă culc gândindu-mă că dimineaţă o savurez languroasă.IMG_5103

.

Milano,Bologna, Firenze, Roma, Torino ș.a.m.d sunt locuri în care musteşte viaţa şi îţi accelerează pulsul atunci când simţurile intră în contact cu acea atmosferă integrându-te fără consimţire în povestea lor. Un panino cu prosciutto cotto, mozzarella şi rucolă îţi temperează ecoul surd ar stomacului şi un cappucino sets you on the right path pe trotuarele cu piatra cubică de pe la 1500. Oare ce-ar spune Petrarca sau Dante de lumea contemporană? Cât de sfidatoatar fi deosebirile ori cât de tulburător de inefabile ar fi similarităţile? Boccaccio n-ar fi surprins de licenţiozitatea stridentă, dar poate Michelangelo şi Leonardo ar rămâne sideraţi luând poziţia “Gânditorului” lui Rodin, de omul “nostru” universal.
Totul palpitează, transpiră, duduie de istorie, magie şi negri care vând ochelari de soare şi genţi. Certo, originale(sic!). Arhitectura unui oraş concentrează tot sufletul său, e aşa dulce dantelăria clădirilor, a fântânilor, de asemenea toate străduţele incurmezisate*, intime şi presărate cu pizzerii şi cafenele, printre care circulă Vespe colorate şi vioaie.
Fiecare colţişor tăinuieşte o istorioară, pe care o şopteşte oriscui atunci când îşi odihneşte ochii pe picturile baroce din catedtrale, când stă pe treptele muzeului, în proximitatea unei statui care l-ar fi făcut pe Vitruvius să jubileze, şi atunci când săruturile sunt mai tainice, noaptea, sub un “portico” clar-obscur iluminat.
Fiorul ce mă încearcă când ajung pe tărâmul italian, e inefabil. De la cadenţa cuvintelor, la rafinamentul ce-i înconjoară pe natali. Cu precădere micile comune sau localităţi în care încă pulsează spiritul secolelor XIV-XV şi te pomeneşti trangresand contingentul, undeva într-un al treilea spaţiu vrăjit. Brutăriile care-ţi îmbrăţişează simţul olfactiv, barurile presărate cu localnici simpatici de gălăgioşi, cuplurile sfioase îmbrăţişate pe bănci îmi produc de fiecare dată o căldură sufletească plăcută.

Reminiscenţele copilarilei din Italia încă îmi ajustează percepţia obiectivă asupra ei, căci ochii inocenței nu se aţintesc asupra murdăriilor lumii, fiind uimiţi doar de frumos, de soarele care străluceşte pe cupola unei basilici, de nisipul auriu care ramne între degetele picioarelor, de peştişorii fosforescenţi din miez de noapte din Calabria…sigur, şi de păpuşile Bratz.
Acum, am un conflict interior de fiecare dată când mă duc. Există o disonanţă asurzitoare pe alocuri, în neconcordanţă cu amintirile pufoase ce le-am păstrat, şi le-am şlefuit în funcţie de starea sufletească, ajungând diamante. Văd mizantropism, străzi sordide, suferinţa şi violenta gratuită şi mă îngrozesc. De înţeles, desigur acestea există oriunde, dar de ce aici? Am contracţii ventriculare premature când asociez cele două imagini mintale “atunci” şi “acum”, sau mai degrabă “cum-îmi amintesc-că-ar-fi-trebuit-să-fie” vs. “percepția-post-infantilă”.
Dar cerculeţele diafane de fum încă îşi măresc diametrul în văzduh, coduita italiană îşi mai păstrează eleganta cu amintiri desuete şi nu în sensul periorativ şi gustul de cannoli rămâne autentic doar în Pasticeria de pe străduţa aceea pitorească.IMG_3920_CR2_embedded
Italia, idilică şi deziluzionantă, paradisiacă şi decepţionantă, imperiu, război, Cicero, Leonardo, Raphael, imigranţi, rasism, espresso. Mi-am pus Renato Carosone “Tu vuò fa’ l’Americano”, cinic, nu? LOL, NU.IMG_4021_CR2_embeddedDCIM101GOPROIMG_3895_CR2_embeddedIMG_5092IMG_3955_CR2_embeddedabs-fit-hot-love-Favim.com-2598503Alessandra-Ambrosio1